„Dragostea niciodată nu cade”

Descriind frumusețea iubirii, Apostolul Pavel spune: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește” (1 Cor. 13,4).

Gândește-te bine de unde a început el vorba și ce a spus mai întâi, care este pricina tuturor bunătăților. Și anume ce este aceasta? Îndelunga-răbdare. Aceasta este rădăcina a toată filozofia, pentru care și zicea un înțelept: „Omul cel mult răbdător este cu mare înțelepciune, iar cel foarte fricos este nînțelept” (Pilde 14,29). Comparând acestă virtute cu o cetate întărită, arată că este cu mult mai puternică și mai sigură decât aceea. Căci, în adevăr, îndelunga-răbdare este o armă neînvinsă și turn care nu se poate strica și cu multă ușurință ea respinge toate tulburările.Și după cum scânteia ce cade în mare nu a vătămat-o cu nimic, iar ea s-a stins ușor, tot așa și în sufletul cel îndelung răbdător de s-ar întâmpla să cadă ceva din cele neașteptate, aceasta dispare cu ușurință, iar el (sufletul) nu se tulbură deloc. Fiindcă îndelunga răbdare este mai puternică decât orice. Cel stăpânit de îndelunga răbdare se bucură la un liman de o profundă liniște. De-l vei atinge cu vreo pagubă oarecare, n-ai mișca deloc piatra, de l-ai batjocori, n-ai clătina deloc turnul, de i-ai pricinui vreo rană, n-ai sfărâma diamantul. Căci îndelung-răbdător de aceea se numește, fiindcă are sufletul mare și îndelung (veșnic), căci tot ce este îndelung este și mare.

Acest mare bine izvorăște numai din dragoste, atât celor ce au îndelunga-răbdare, cât și celor de se bucură de ea le aduce mare folos. Dar Pavel n-a stat numai aici, ci a adăugat și alte succese ale dragostei zicând: „Este binevoitoare”. Fiindcă sunt unii care nu întrebuințează îndelunga-răbdare pentru propria lor filosofie, ci pentru răzbunare împotriva celor care i-au întărâtat, sfâșiindu-se ei singuri. Apostolul zice că dragostea nu are nici acest cusur. De aceea a mai adăugat: „Este binevoitoare”, căci nu este moral a aprinde flacăra celor ce deja ard de mânie, ci de a o stinge, și nu numai de a răbda cu bărbăție, ci încă de a se îngriji și de a vindeca rana acelora. „Nu pizmuiește”, zice. Așadar, este cu putință ca cineva să fie și îndelung-răbdător și pizmăreț, căci succesul sau calitatea îndelungii sale răbdări este stricată prin pizma ce o poartă în inimă. Dar dragostea și pe aceasta o înconjoară. „Nu se laudă” adica nu se obrăznicește, fiindcă pe cel ce iubește îl face înțelept, statornic și de respectat.

Celor ce  iubesc în mod necinstit, acest cusur le este propriu, pe când cei ce au adevărata dragoste, sunt cu totul scăpați de toate aceste rele. Când înăuntrul omului nu este mânie, atunci orice îngâmfare sau îndârjire este alungată, fiindcă dragostea, aflându-se în sufletul lui ca un bun semănător, nu lasă să răsară nici un spin din acesta. „Nu se trufește”, zice. Deseori îi vedem pe unii cugetând lucruri mari pentru succesele și virtuțile lor, cum de pildă: că nu sunt zavisnici, nici vicleni, nici mici la suflet și nici înfumurați, căci aceste rele nu sunt izvorâte numai din bogăție și sărăcie, ci și chiar din cele ce sunt bune de la natură. Cel îndelung-răbdător nu numai că este milostiv, dar dacă nu este milostiv, îndelunga lui răbdare devine o viclenie și este primejduit de a cădea în păcatul răzbunării. De aceea, milostivirea dând doctoria cuvenită, păstrează virtutea curată. Și iarași, cel milostiv, de multe ori, devine ușor, însă dragostea și acest defect îl îndreaptă. „ Dragostea nu se semețește, nu se trufește”. Cel îndelung-răbdător și milostiv de multe ori se mândrește, însă dragostea doboară și această răutate. „Ce spun eu că nu se trufește, zice, când ea este atât de departe de patimă, încât chiar de ar pătimi cele mai necinstite și mai grozave lovituri pentru cel ce iubit, totuși și acest fapt nu-l crede necuvenit”. N-a zis apoi că „se poartă necuviincios, însă rabdă cu bărbăție necinstea”, ci că nici nu simte vreo necinste. Dar ca nu cumva să aducem vreun exemplu nepotrivit, să cercetăm aceasta chiar cu Hristos și atunci vom vedea puterea vorbelor apostolului. Domnul nostru Iisus Hristos a fost scuipat și lovit de către robi vrednici de milă și nu numai că nu socotea aceasta necuviincios, ci încă se și bucura și faptul acesta îl numea slava sa.

De asemenea, pe tâlharul de pe cruce, pe omorâtorul de oameni, băgându-l în rai înaintea tuturor celorlalți și cu desfrânata vorbind, deși toți cei de față îl învinovățeau, totuși el nu credea faptul acesta necinstit și necuviincios, ci încă a lăsat-o să-i sărute și picioarele, să le spele apoi cu lacrimile sale și să le șteargă cu părul capului său și toate acestea s-au petrecut în mijlocul și în fața dușmanilor săi. Căci dragostea nu se poartă cu necuviință. De aceea și părinții, chiar de ar fi mai înțelepți și negrăitori decât toți oameni, totuși nu se rușinează a vorbi cu copiii, gângurind ca și ei. Dar cu toate acestea, nimeni dintre cei ce văd aceasta nu-i învinovățește pe părinți, ci încă crede că faptul este atât de bun încât e vrednic și de laudă. Dacă apoi acei copii ar deveni răi, părinții lor caută să-i îndrepte, îngrijindu-se și împuținând, așa zicând, rușinea lor, și totuși nu se rușinează de aceasta. Căci dragostea nu se rușinează,  ci întocmai ca niște aripi aurite, ea acoperă toate păcatele celor iubiți. Rușinare este acolo unde nu se știe ce este dragostea și nu acolo unde este vorba de a se primejdui pentru cel iubit. Când zic „toate” să nu crezi că spun și de cele vătămătoare, ca de pildă, a pretinde unui tânăr să săvârșească cine știe ce faptă rea. Numai acela iubește cu adevărat, care caută la interesele celui iubit; iar dacă nu atinge acest bun, apoi chiar dacă ar spune de mii de ori că iubește, totuși în realitate este mai dușman decât toți ceilalți dușmani.   „Nu caută ale sale, nu se întărâtă”.

Spunând mai înainte că nu se poartă cu necuviință, aici arată și modul cum nu se poartă cu necuviință. Și care este anume acest mod? „Că nu caută ale sale”, zice. Căci pe cel iubit, dragostea îl vede în toate și numai atunci se poartă cu necuviință, dacă s-ar pute zice așa, când nu poate schimba sau preface pe cel ce se poartă necuviincios; adică dacă ar fi cu putință ca prin purtarea sa necuviincioasă să poată folosi pe cel iubit, apoi ea atunci nici nu consideră faptul acesta ca necuviință, căci pentru ea acela este totul. Acesta este adevărata dragoste, de a nu vedea în cel ce este iubit două ființe despărțite, ci un singur om, ceea ce de nicăieri nu vine, decât numai din dragoste. Așadar, nu căuta ale tale, ca să afli ale tale, căci cel ce caută ale sale nu află ale sale.

De aceea zice Pavel: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (1 Cor. 10,24), fiindcă interesul său zace în interesul aproapelui și al acestuia în al celuilalt. Căci cel ce nu voiește a căuta în folosul aproapelui propriul său interes nu se va învrednici de cununile dăruite pentru aceasta. Căci Dumnezeu de aceea a așezat interesele noastre în așa fel, încât să fim legați unii de alții. Dumnezeu a dat interesele fiecăruia aproapelui său, ca astfel să alergăm unii în ajutorul altora și să nu fim dezbinați. Zicând deci apostolul: „că dragostea nu caută ale sale”, mai departe spune și de bunurile ce se nasc din aceasta. Și care sunt acele bunuri? „Nu se întărâtă, zice,nu gândește răul”. Privește iarăși cum ea nu numai că stăpânește răul, dar încă nici nu-l lasă să-și pună început, căci nu a zis: se întărâtă, dar nu biruiește, ci „nici nu se întărâtă”; și nici nu a zis: nu face răul, ci „nici nu gândește răul”, adică nu numai că nu face nici un rău împotriva celui iubit, dar nici nu-și închipuie măcar așa ceva. Cum ar putea face răul sau cum s-ar întărâta ea, care nu se înjosește nici măcar a-și închipui vreun rău? „Nu se bucură de nedreptate”, adică nu-i pare bine pentru cei ce pătimesc rele și nu numai aceasta, ci încă ceea ce este mai mult: „se bucură de adevăr”, adică îi pare bine pentru cei ce propășesc, ceea ce spune Pavel și în altă parte: „ A se bucura cu cei ce se bucură și a plânge cu cei ce plâng” (Rom. 12,15). Prin urmare, dragostea nu pizmuiește, nu se semețește, căci bunurile străine le consideră ca pe ale sale proprii. Ai văzut acum că dragostea încetul cu încetul face înger pe cel hrănit și crescut de ea? Dar apostolul nu se mulțumește numai cu acestea, ci are de spus și mai multe, fiindcă pe cele puternice el le pune la urmă. De aceea adaugă: „Toate le suferă”.

Până aici el a lăsat să se înțeleagă puterea cea mare a dragostei, iar despre bunătatea ei vorbește prin cele ce urmează: „toate le nădăjduiește, toatele crede, toate le rabdă”. Ce va să zică „toate le nădăjduiește”? Adică toate cele bune. „Nu se leapădă de cel iubit, zice, ci de ar fi cât de netrebnic, ea stăruiește îndreptându-l, îngrijindu-se de el și interesându-se de aproape”. „Toate le crede”, adică nu numai că nădăjduiește că se vor întâmpla, ci și crede, fiindcă îl iubește foarte mult. Chiar dacă poate s-ar desfășura lucrurile după nădejdea ce o are și acela ar deveni încă și mai greu, totuși ea și pe acestea le suferă, căci dragostea „toate le rabdă”. „Dragostea niciodată nu cade”. Ai văzut unde a pus el sfârșitul dragostei, ceea ce este calitatea cea mai admirabilă a acestui dar? Dar ce va să zică „nu cade”? Adică nu se dizolvă, nu se nimicește, nu se întrerupe niciodată în a răbda, fiindcă ea toate le suferă, toate le rabdă. Cel ce iubește niciodată nu poate urâ, chiar de ar fi orișice împrejurare, și aceasta este tocmai cel mai mare bun al dragostei.

Bibliografie: Pr. Evgheni Șestun „Familia Ortodoxă”, pp. 46 – 51.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *