Nu trebui să dorim moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Nimic nu-L întristează mai mult pe Domnul, Care a pătimit pe Cruce pentru cei păcătoși, decât să ne rugăm Lui pentru moartea unui păcătos, adică să-l depărteze pe acela din calea noastră. S-a întâmplat odată ca Apostolul Carp să-și piardă răbdarea și să se roage lui Dumnezeu să trimită moartea peste doi păcătoși: unul păgân, iar celălalt căzut din credință. Atunci Însuși Domnul Hristos i S-a arătat lui Carp și i-a zis: „Bate-mă, căci sunt gata să Mă răstignesc iarăși pentru mântuirea neamului omenesc.” Sfântul Carp a povestit aceasta Sfântului Dionisie Areopagitul, care a așternut-o în scris drept pildă tuturor celor din Biserică, povățuindu-i să se roage pentru mântuirea celor păcătoși, iar nu pentru pierderea lor, căci Domnul „nu voiește să piară cineva, ci toți să vină la pocăință” (II Pt. 3, 9).
„Iubiți pe vrăjmașii voștri” (Mt. 5, 44). Nu zice: „Să nu întoarceți rău pentru rău”, fiindcă aceasta este prea puțin, aceasta este doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiți pe cine vă iubește”, pentru că aceasta este iubire pasivă, ci zice: Iubiți pe vrăjmașii voștri, nu doar să-i răbdați, ci să-i iubiți. Iubirea este o virtute lucrătoare.
Nu cumva iubirea pentru vrăjmași este nefirească? O asemenea întrebare ne-o pun adesea cei care nu sunt creștini. „Nu vedem, zic ei, că nicăieri în natură nu există pildă a iubirii pentru vrăjmași, ci numai pentru prieteni. Nu sprijină faptul acesta obiecția noastră?” Ce putem răspunde? Înainte de orice altceva, credința noastră deosebește două firi: una nestricată, neîntunecată și neaplecată spre rău prin păcat, cea pe care a avut-o Adam în Rai, iar alta schimonosită, întunecată și înclinită spre rău prin păcat, așa cum o privim cu toții în această lume.
În cercul firii celei dintâi, iubirea față de vrăjmași este cu totul firească. Iubirea îi este acestei firi ca aerul pe care îl respiră tot ce trăiește. Aceasta și este adevărata fire zidită de Dumnezeu. Din ea iubirea dumnezeiască străbate până la firea noastră ca lumina soarelui prin nori. Și toată adevărata iubire de pe pământ vine din firea cea dintâi. Iar în cercul firii pământești, iubirea pentru vrăjmași ar putea prin raritatea ei, să fie numită nefirească. Dar ea nu este nefirească ci, în raportare la firea pământească – este suprafirească sau mai bine spus, este prea firească, de vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordială, cea fără de păcat și nemuritoare, pe care a avut-o înaintea acesteia de astăzi.
„Iubirea pentru vrăjmași, zic alți împotrivitori, este atât de rară, încât trebuie să o numim nefirească”. Dacă este astfel, atunci și o perlă e nefirească. Și diamantul și aurul sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefirești? Adevărata, singura Biserica a lui Hristos cunoaște nenumărate pilde ale acestei iubiri. După cum există plante care cresc doar dintr-un singur ținut, tot astfel și planta cea rară, iubirea cea rară crește și înflorește doar în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredințeze de aceasta, nu trebuie decât să citească viețile Apostolilor lui Hristos, ale părinților și mărturisitorilor credinței creștine, ale mucenicilor ce au pătimit pentru adevărul și iubirea lui Dumnezeu.
„Să zicem că nu este imposibilă, dar în sfârșit, iubirea aceasta este neobișnuit de grea”, spun alții. Într-adevăr, nu-i ușoară, mai ales pentru cine o învață departe de Dumnezeu, iar nu în apropierea lui Dumnezeu de la Care își primește tăria, din Care se hrănește. Cum să nu-i iubim noi pe cei care îi iubește Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubește pe noi mai mult decât pe vrăjmașii noștri, mai ales că poate suntem și noi vrăjmași cuiva. Cine dintre noi ar putea spune că nu există în lume nimeni care să-l socotească vrăjmaș? Dacă soarele ar încălzi și ploaia s-ar revărsa doar asupra celor pe care nimeni nu-i socotește vrăjmași, cu greu ar avea unde să cadă ca o rază sau un strop de ploaie.
Păcatul îl umple pe om de frică, iar frica îl face să vadă peste tot vrăjmași. Dumnezeu este fără de păcat și fără de patimă, de aceea nu bănuiește pe nimeni, ci îi iubește pe toți. El ne iubește atât de mult, încât atunci când ne împresoară vrăjmașii fără ca noi să ne fi făcut vinovați de ceva anume față de ei, trebuie să credem că lucrul acesta se întâmplă cu știrea Lui și spre binele nostru. Să fim drepți și să recunoaștem că vrăjmașii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească. Dacă nu ar fi fost vrăjmășia din partea oamenilor, mulți plăcuți a lui Dumnezeu nu ar fi devenit prietenii Săi. Chiar și vrăjmășia Satanei este de folos celor râvnitori întru Dumnezeu și întru mântuire.
Bibliografie: Sfântul Nicolae Velimirovici – Dicționarul vieții veșnice, pp. 203 -206