Veţi întreba: „Dar cum să udăm seminţele lui Dumnezeu?” Cu lacrimi. Cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele voastre udaţi-le. Luminaţi-le asemenea razelor soarelui, cu lumina dragostei. Incălziţi-le cu căldura faptelor bune, de milostenie şi de compătimire pentru apropiaţii voştri. (Sf. Luca al Crimeii)
În Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda Semănătorului), Preasfințitul Siluan, Episcop de Orhei, vicar mitropolitan, a oficiat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Mănăstirea Curchi, înconjurat de preoții slujitori ai așezământului monahal.
Pericopa evanghelică citită în această duminică ne învață că trebuie să fim atenți cum valorificăm cuvântul adresat nouă: dacă vom ști să-l urmăm și păzim, vom avea recoltă importantă la sfârşit; dar dacă vom fi precum piatra, stânca sau spinii, nu vom realiza nimic.
Mântuitorul Hristos va stărui în repetate rânduri asupra obligaţiei noastre de a rodi; rodirea fiind una dintre condiţiile esenţiale ale vieţii noastre, dar și a mântuirii. Dumnezeu va osândi uscăciunea și sterilitatea sufletească, considerate drept păcate grele. După cum darurile sunt diferite, tot astfel şi capacitatea de rodire diferă de la om la om; de aceea la unul sămânţa face o sută de boabe, la altul şaizeci şi la altul treizeci. Este aici o profundă înţelegere a însuşirii proprii fiecărui suflet de a-şi asimila cuvântul şi de a-l face să rodească după măsura sa. Însă nimeni nu se va putea îndreptăți că nu a primit cele necesare pentru a aduce rod.
Despre cauza nerodirii cuvântului lui Dumnezeu, părintele Ilie Cleopa ne spune că „oamenii ori sunt cale bătută, unde nu se poate prinde Cuvântul lui Dumnezeu, inima lor este bătută de grijile lumii şi de draci şi de patimi şi nu mai prinde Cuvântul Domnului rădăcini, ori au inimile împietrite şi Cuvântul Domnului numai puţin se opreşte şi se usucă, ori au inimile lor pline de interese materiale şi nu numai atât, ci prinşi şi întunecaţi de ură şi zavistie, de beţie, de lăcomie, de făţărnicie, de viclenie şi de toată răutatea şi din cauza aceasta nu rodeşte în inima lor Cuvântul Domnului, că se înăbuşă de aceste păcate pe care le găseşte acolo în inima omului.”
De câte ori nu am primit fiecare dintre noi în inimile noastre cuvintele vieții; dar de câte ori nu le-am călcat în picioare, de câte ori nu am lăsat uscăciunea și spinii să le înăbușe. Dar câtă vreme trâmbița sfârșitului nu a sunat, să profităm de bunătatea lui Hristos și desțelenindu-ne duhovnicește prin Spovedanie, să așezăm în inimile noastre cu grijă cuvintele Vieții, udându-le cu apele harului și transformându-ne pustiul sufletului nostru într-un ogor rodnic, ce să aducă roada cea bună.
