Pentru cei ce plâng pe morţi

O familie avea un singur copil. Într-o noapte o boală nemiloasă l-a cuprins pe copil şi, pe când părinţii au adormit lângă el, copilul a murit. Când părinţii s-au trezit, s-au uitat la copil şi li s-au părut că doarme liniştit. Au răsuflat uşuraţi şi erau bucuroşi, că, boala o fi încetat. A trecut un ceas, au trecut două, trei.., într-un târziu au început să se neliniştească pentru că nu se mai trezea copilul. S-au dus mai aproape să vadă dacă respiră, şi, înfricoşaţi, au constatat că era mort copilul lor.

Au început să plângă şi să se jelească că s-a dus bucuria vieţii lor şi nădejdea bătrâneţilor.

Toată ziua au făcut pregătiri, pentru a face o înmormântare frumoasă. Seara, obosiţi de lucru şi de atâta plâns, au adormit. Mama copilului, s-a rugat toată ziua lui Dumnezeu să-i mai arate copilul viu, iar tatăl la fel, zicând că numai aşa mai pot crede în Dumnezeu. Dacă un singur copil au avut şi pe acela L-a luat Dumnezeu, atunci, cum pot să mai creadă în mila şi bunătatea Sa faţă de oameni? Şi cu astfel de gânduri s-au culcat.

În vis, vine la mamă un tânăr îmbrăcat în haine albe şi-i zice:

-Hai cu mine să-ţi arăt copilul!

Ea, s-a dus cu tânarul acela. Au intrat într-o grădină ce era de o frumuseţe rară, plină cu tot felul de pomi, cu flori şi iarbă, cu cântec de multe păsărele, cu o lumină curată şi prea plăcută. Acolo şi-a văzut băiatul îmbrăcat într-o cămaşă lungă, de sus până jos, albă şi strălucitoare. Era împreună cu mulţi copii de seama lui ce se plimbau prin acea grădină şi cântau de fericire. Ea a vrut să-l strige, dar tânărul n-a lăsat-o şi s-a trezit.

Avea o oarecare mângâiere în suflet pentru că şi-a văzut copilul atât de fericit, dar inima ei de mamă dorea ca să fie cu ea, în lumea aceasta, şi a început să plângă din nou.

A doua zi, a continuat cu pregătirile pentru înmormântare, iar seara şi-a făcut rugăciunea în acelaşi fel, cerând de la Dumnezeu să-l aducă înapoi pe băiatul ei şi a adormit.

Tânărul acela i se arată din nou în vis. De data aceasta o duce pe mamă într-un loc întunecos, o peşteră, unde i se părea că aude plânsul băiatului ei. Ea îl întreabă pe tânăr dacă este glasul băiatului ei şi dacă îl poate vedea. Atunci, întunericul s-a ridicat şi a văzut pe un tânăr ce semăna cu băiatul ei, însă era mare, adolescent. Băiatul stătea într-o mocirlă urâtă şi puturoasă, plină de gângănii ce îl muşcau îngrozitor. Tânărul a dus-o înapoi şi ea s-a trezit.

Femeia era foarte înspăimântată şi nu ştia ce să creadă pentru că tânărul din acea mocirlă semăna leit cu fiul ei, numai că era mare. Cu o seară în urmă îl văzuse pe fiul ei în acea grădină frumoasă şi se mira: când a avut timp să crească şi cum de a ajuns acolo?… Dar, neputând să-şi explice, a crezut că a fost doar o nălucire şi a început să plângă din nou şi să ceară de la Dumnezeu băiatul înapoi.

Venind preotul, pentru a face slujba înmormântării, femeia l-a întâmpinat cu mare tânguire şi cu ameninţare că nu va mai crede în Dumnezeu de nu-i va da copilul înapoi.

Atunci, Dumnezeu a poruncit să se întoarcă sufletul copilului înapoi în trup. Sufletul venind până la trup şi văzându-l putred şi atât de urât, nu vroia să intre. Iar îngerul i-a zis:

-Trebuie să te întorci în lume, pentru că părinţii tăi te cer şi nu vor ca tu să fii aici.

Sufletul copilului a intrat cu mult plâns în acel trup şi trupul a căpătat viaţă. Văzând lumea această minune, s-au speriat. Părinţii văzându-l înviat, l-au îmbrăţişat, şi l-au dus în casă cu multă bucurie.

Trecând an după an, copilul a crescut mare şi a început să înveţe tot felul de obiceiuri rele. Părinţii, primeau ocară de la oameni pentru educaţia rea a copilului. Băiatul fura, bătea, fuma, înjura, desfrâna ş.a.m.d.

Adesea, părinţii îşi ziceau că mai bine îl lăsau să fi fost mort, decât să primească atâta ruşine de pe urma lui.

Într-o bună zi, copilul lor, aflat la vârsta de 20 de ani, s-a dus la furat cu alţi tineri de seama lui şi cu această ocazie au ucis pe omul care păzea. Autorităţile i-au prins şi i-au judecat condamnându-i la moarte, pe atunci pedeapsa cu moartea era pentru moarte.

Părinţii, de marea supărare ce o aveau, nu mai puteau nici să mănânce, nici să se odihnească, şi nici în lume nu mai puteau să iasă de ruşine. Şi aşa, trudiţi de multa lor supărare şi copleşiţi de atâta oboseală şi durere au adormit. Tânărul îmbrăcat în haine albe a venit la ei şi le-a zis:

-Haideţi cu mine, până la fiul vostru, pentru că vă cheamă!

Şi ei bucuroşi s-au sculat şi în mare grabă au plecat. Tânărul luminat, i-au dus în aceeaşi peşteră întunecoasă de mai înainte, cu mult noroi şi plină de gângănii, unde au auzit glasul fiului lor, ţipând. La porunca tânarului, întunericul s-a ridicat şi au văzut pe fiul lor în acel loc chinuindu-se şi ţipând de durere când îl muşcau acele gângănii. Părinţii copilului au început şi ei să plângă şi căutau să-l scoată de acolo. Însă copilul lor le-a zis:

-N-aţi voit să fiu în grădina cea frumoasă unde eram fericit şi mă jucam cu copii de seama mea, aţi voit să fiu aici!

Şi întunericul s-a lăsat peste acea peşteră, iar ei s-au trezit spunându-şi cele văzute şi au zis:

-Mari sunt minunile Tale Doamne şi cine poate să înţeleagă viaţa omului decât Tu!… Şi au murit.

Pentru părinţii care au o durere asemănătoare, întâmplarea aceasta le poate fi o mângâiere şi în acelaşi timp o davadă, că, Voia lui Dumnezeu este mai bună decât voia noastră. Dragostea de părinte pentru fii nu trebuie să întunece mintea noastră şi nici să acopere dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, chiar dacă credem că nu este just ceea ce ni se întâmplă. Nouă, numai ni se pare că ceea ce îngăduie Dumnezeu să ni se întâmple este rău (ex. moartea copilului), în realitate, de fapt, Dumnezeu ne pregăteşte ceva ce ne este folositor spre mântuire, ceva veşnic, ce ne aduce şi mângâiere aici pe pământ. Am văzut ce ni se poate întâmpla atunci când ne opunem voinţei lui Dumnezeu şi respingem ceea ce El ne trimite considerându-L că ar fi nedrept, din ceea ce s-a întâmplat cu aceşti părinţi. Pentru ei, neprimirea a ceea ce Dumnezeu le-a dat, chiar dacă pe moment era dureros, le-a adus mai multe lacrimi, mai multă durere, nefericire, ruşine, judecata fiului, şi apoi moartea.

Bibliografie: Părintele Ilarion Argatu, Caiete, C 65.