Deznadejdea – arma diavolului

„Cine va vrea să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16, 25)

Datorită faptului că omul este o făptură alcătuită din trup şi suflet, el este ancorat în lumea materială, dar tinde spre lumea spirituală. Tocmai de aceea, omul simte permanent nevoia de comunicare cu Creatorul. Această comunicare între om şi Dumnezeu se face prin rugăciune, care este fapta cea mai înaltă, numită şi împărăteasa faptelor bune. Rugăciunea înaltă, însă este o stare nu tuturor accesibilă. Scriptura ne arată că rugăciunea este calea primordială de preamărire a lui Dumnezeu, rugăciunea fiind de laudă, de cerere şi de mulţumire.

Din începuturi, rugăciunea a fost o prioritate a creştinismului: curată, puternică, din toată inima era săvarşită de către creştini. Rezultatul acestor rugăciuni simple, dar sincere era săvârşirea minunilor, minunile fiind cele care arătau curăţia sufletească a creştinilor. Cele 12 volume ale Filocaliei, cele 12 volume de „Vieţile Sfinţilor”, nenumăratele Paterice sunt rezultatul acestei râvne înălţate spre transcendent de către creştinii primelor secole. Astfel de împliniri au făcut din primele secole epoca de aur a creştinismului. Pe simplitatea trăirii cotidiene şi cu modestie sufletească au aşezat creştinii primelor veacuri rugăciunea ca pe o temelie de neclintit. Iubirea de sine numită „Împărăteasa Întunericului”, a făcut ca societatea să treacă prin mai multe etape de aşa-zisă „dezvoltare” şi ”progres”.

Deşi, în dorinţa de progres continuu omul a evoluat de la mersul pe jos până la cele mai performante autovehicole, sau chiar zborul aviatic, totuşi sufletul uman a trecut printr-un continuu proces de răcire sufletească, de slăbire duhovnicească, de regres spiritual. Astfel modernismul şi progresul au dus la ideologia materialistă, din care s-a născut ateismul, adică înlocuirea lui Dumnezeu cu puterea inteligenţei, a forţei intelectuale umane. Iată cum, în aceasta nebuloasă, s-a produs desparţirea de Dumnezeu, adică ignorarea Creatorului de către creatura Sa. Astfel şi-a făurit omul – de la idolii primitivi până la idolii tehnicii moderne – proprii dumnezeii, care trebuiau să-i aducă omului liniştea pământească, confortul material şi autosuficienţa. Dumnezeu a cercetat însă aceasta blasfemie, cum ne arată David proorocul în Psalmi: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face binele, nu este pană la unul” (Ps. 13, 3).

”Omul cu deşertăciunea s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec.” (Ps. 143, 4). În uriaşa lacună a lipsei de rugăciune s-a instalat deznădejdea, care are ca fundament neîncrederea, nesiguranţa, instabilitatea, labilitatea psihică. Aceste stări au aparut când omul şi-a epuizat propriile forţe, lipsite de Dumnezeu, de ridicare din căderile pe care singur şi le pricinuieşte . Lăcomia, avariţia, dorinţa de înavuţire duc la pierderea păcii duhovniceşti. „Casă peste casă vei zidi, ţarină lângă ţarină vei adăuga şi nimic nu vei moşteni” (Sfânta Scriptură)” Cine nu adună cu mine risipeste” (Luca 11, 23). Dumnezeu nu intervine în alegeririle pe care omul le ia, căci îi respectă libertatea; dar ne avertizează că prin patimi şi printr-o educaţie neortodoxă a voinţei ajungem slugile stăpânului întunericului, pradă sigură a iadului. „Numitu-şi-au numele lor pre pământuri…ca nişte oi în iad s-au pus, moartea îi va paşte pre ei” (Psalmul 48, 11-14)

Altă faţă a deznădejdei, ascunsă sub patimi şi vicii trecătoare duse până la saturaţie maximă se arată şi prin nevoia omului de a-şi justifica eşecurile dând vina pe semenii săi: „Datorită lor nu am putut, nu am reușit, ei m-au împiedicat” ! De aici decurg stresul, nervozitatea, isteria, lucruri puse pe seama diavolului, pe seama vrăjilor şi a farmecelor, a duhurilor necurate care ne împiedică să fim perfecţi. Urmează ura, duşmănia, răzbunarea, nedreptăţile iar în final satana încalecă sufletul definitiv ducându-l cu destinaţie precisă la sinucidere. Aici ne referim atât la metodele de suicid cât şi la diferitele boli şi afecţiuni cronice: între beţie şi spânzurătoare, între nebunie şi otrăvire, între accidente premeditate şi sfârşirea in spitalul de psihiatrie nu este nici o diferenţa. Biserica lui Hristos face uriaşe eforturi ca pe ultimii paşi ai deznădejdii să poată recupera sufletele pierdute, spre a le resădi în grădina duhovnicească a Raiului. Aici nu depinde doar de preot şi de Biserică ci şi de voinţa căzută ce se zbate în spasmele deznădejdii. „Să se ştie că cel care a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperii mulţime de păcate”. (Iacov 5,20).

Pr. Calistrat Chifan