Drumul care duce pe om la viaţa cea fără de dureri a fost așternut cu spini și de aceea cei care vor să pășească pe această cale adeseori sângerează, simt durere și se descurajează. Însă trebuie să avem nădejde în Cel Care spune: „Nu te voi lăsa, nici te voi părăsi”[1]. Dar și în cuvintele Apostolului Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”[2] întăresc inima spre a răbda până la sfârșit.
Când cineva vrea să traverseze un ocean și să ajungă pe celălalt mal unde îl așteaptă izbăvirea, se gândește bine, își măsoară puterile, iar atunci când se încredinţează că poate rezista, se aruncă în mare și înoată. Și cu cât înaintează, obosește, valurile par mai sălbatice decât la început și începe să intre frica în inima sa. Iar aceasta îi slăbește și mai mult puterile sufletului și trupului său. Dacă alungă frica și se gândește că soluţia este una singură, și anume să se dea pe sine cu totul pentru a ajunge la liman, căci frica va avea ca rezultat înecarea sa, atunci își face curaj și ajunge la mal și se izbăvește.
Dacă sunt doi înotători, iar unul din ei este biruit de frică și se scufundă, celălalt îi dă curaj, îi întărește cugetul, îi arată primejdia la care îl conduce frica, îl ajută și cu mâinile și astfel se izbăvește. „Frate ajutat de frate este ca o cetate tare”[3].
[1] Evrei 13, 5.
[2] Romani 8, 35.
[3] Pildele lui Solomon 18, 19.
Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015.