Smerenie şi dragoste (Duminica Vameșului și a Fariseului)

Biserica, prin evenimentele pe care le promovează, încearcă să ne dea posibilităţile duhovniceşti ale propriei noastre Răstigniri şi Învieri.

Primul pas, aşadar, care este începutul pregătirii şi baza oricărei lucrări duhovniceşti, este smerenia, pocăinţa, aşa cum sunt acestea prezentate în pilda vameşului şi a fariseului (v. Luca 18,10-14).

Nicio lucrare duhovnicească nu aduce roade dacă nu este întemeiată, pe de o parte pe „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, iar pe de alta pe acceptarea fratelui şi pe un duh care nu-i osândeşte pe ceilalţi.

Măsura judecăţii lui Dumnezeu este cu totul diferită de aceea a oamenilor. Măsura noastră depinde de obicei de comportamentul exterior, iar şi mai mult ea se localizează în judecarea pentru încălcarea legii, Însă Domnul are o altă lege care depăşeşte schema exterioară, care este diacronică şi are de-a face cu adâncul şi cu calitatea inimii fiecărui om. O mai bună dovadă în acest sens nu există alta decât pilda vameşului şi a fariseului.

Fariseul ţinea legea, făcea milostenie, postea, era un om moral. In ceea ce priveşte datele lumii, acest om era acceptabil şi apt prin excelenţă ca să-i judece pe alţii după măsura moralei timpului său. Celălalt, vameşul, era un răpitor, un exploatator al altora. Orice ar fi făcut, el era respins. Un element al moralei lumii este faptul că, dacă săvârşim la un moment dat o greşeală, oricât ne-am pocăi apoi, rămâne ca un stigmat tot restul vieţii noastre şi ca un motiv de respingere din societate. Aşadar, după morala lumii, orice ai făptuit, s-a terminat, orice ai face, crimă este.

Pentru ochii lui Dumnezeu există un alt criteriu: Criteriul inimii, potrivit căruia sănătatea ei se judecă prin două elemente, smerenia şi dragostea.

Smerenia şi dragostea pot exista atunci când omul se tăgăduieşte pe sine însuşi. Ce înseamnă ca omul să se tăgăduiască pe sine însuşi? Înseamnă că omul nu se îndreptăţeşte pe sine. În profunzime toate legile, dacă nu au posibilitatea de a propune o altă atitudine şi un alt mod de viaţă, atunci toate legile ascund cursa îndreptăţirii de sine. Logica ascunsă, care este exprimată în mod distinctiv de către fariseii din toate timpurile, este: „Deoarece am ţinut legea, suntem cu totul îndreptăţiţi”.

Însă Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nimeni nu este curat de întinăciune, chiar dacă viaţa lui ar fi o singură zi”.

Neputinţa omenească şi limitarea posibilităţilor noastre nu ne îndreptăţesc şi fireşte nici oricare lege omenească.

Atunci pentru ce există legea? Pentru ca să ne descopere în mod pedagogic un alt mod de viaţă, o altă atitudine de viaţă, aceea a legăturii personale cu Dumnezeu şi cu fratele nostru. Dacă faptele noastre, dacă cuvântul nostru nu conduce pedagogic spre acest proces al încheierii unei relaţii de dragoste cu Dumnezeu şi cu fratele nostru, atunci este o lege care ne oferă posibilitatea să judecăm şi să osândim. Prin urmare, baza vieţii duhovniceşti – care nu există deoarece aşa i-a venit lui Dumnezeu ideea, ci pentru că aşa este iconomisită posibilitatea mântuirii noastre – este posibilitatea încorporării în Trupul lui Hristos şi posibilitatea acceptării fratelui nostru.

Atunci când omul îşi recunoaşte căderea sa, recunoaşte că toţi suntem păcătoşi, atunci el îşi asumă în strigătul său de pocăinţă păcatul întregii lumi, fără să-i despartă pe oameni în mai morali sau mai puţin morali. În acest strigăt de pocăinţă al său, uneşte întreaga lume în inima lui şi se înfăţişează la Crucea lui Hristos, ca să fie spălate păcatele noastre cu Sângele Lui.

Acest strigăt de pocăinţă este temelia, este posibilitatea omului de a se naşte „în Duhul Sfânt” și de a avea inimă. Aceasta este taina vieţii duhovniceşti. Pentru aceasta stăruie Biserica. Nu este considerat omul drept sfânt din starea lui de nepăcătuire, ci din măsura pocăinţei lui. Pocăinţa însă nu este o stare momentană, ci este o stare continuă, care indică faptul că „fără Hristos şi fără fratele nu pot să trăiesc”.

Dacă omul vrea să trăiască cu religiozitatea lui fără Dumnezeu şi fratele său, atunci el doar se îndreptăţeşte pe sine! Este sfânt pentru ochii lumii, dar Dumnezeu va iconomisi să cadă, să se păgubească, ca să aibă posibilitatea naşterii duhovniceşti.

Prin urmare, dacă omul promovează în viaţa lui această măsură a vieţii şi exprimă acest ethos, se odihneşte el însuşi, se odihnesc şi cei din jurul lui. Dacă sufletul funcţionează prin ethosul „rugăciunii vameşului”, fără să se înfumureze, fără să se trufească, amintindu-şi cuvintele lui Hristos „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“, atunci se va oferi pe sine în cadrul acestui spaţiu mai larg pentru Hristos. Astfel, Biserica, în calitate de trup al unor astfel de oameni, funcţionează ca aşteptare a întregii lumi până când fiecare îşi va afla odihna şi nu-l va mai osândi pe aproapele său, atunci când îl va vedea că păcătuieşte. Pentru că el ştie faptul că toţi în acelaşi păcat ne aflăm. La acest duh îndeamnă Biserica noastră.

Când este judecat omul? Atunci când se află într-o lipsă de pocăinţă, adică atunci când păcatul lui devine necinstire. Atunci el dispreţuieşte cele dumnezeieşti ca să promoveze şi să funcţioneze păcatul lui. Însă şi pentru acesta şi-a vărsat Hristos sângele Său, de aceea nu încetează să bată la uşa sufletului său.

Cineva ar putea să zică: „Eu nu vreau să păcătuiesc, ce să fac?”. Noi îi spunem: roagă-te, fă metanii, fii cu luare-aminte la aceasta, fii cu luare-aminte la aceea”, dar cel mai de temelie lucru îl spune Hristos astăzi în pilda Lui: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“.

Dacă noi nu ne înălţăm pe noi înşine şi suntem necontenit plecaţi într-această cugetare, să ştim că aceasta este cea mai mare apărare faţă de cel „viclean”, faţă de plasele păcatului. Această cugetare ne va da necontenit posibilitatea să ne bucurăm cu dragostea lui Dumnezeu şi să înţelegem că jugul lui Hristos este uşor.

Noi credem că sunt aspre poruncile lui Dumnezeu şi cu anevoie de purtat greutatea vieţii duhovniceşti pentru că nu am învăţat acest ethos, acest fel de a fi al Lui, adică de a fi necontenit plecaţi sprijinindu-ne pe Crucea Lui, care este mărturia iubirii Lui.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.