Săvârşitu-s-a, împlinitu-s-a!

Săvârşitu-s-a!

Acum tot ce ne-a rămas este tăcerea.

De fiecare dată când Hristos ni S-a înfăţişat în chip dumnezeiesc – la Naşterea Sa, la Botezul şi Schimbarea Sa la Faţă – am auzit glasul lui Dumnezeu din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu. De El să ascultaţi”.

Dar de data aceasta, când Hristos a strigat în timp ce era de toţi părăsit, noi nu am auzit nimic şi nu am căutat ni­căieri cu privirea.

Am privit îndelung, tulburaţi, acest trup frânt şi l-am aşezat în pământ.

În această tăcere, toate cuvintele, gândurile şi imaginile care iau neîncetat cu asalt mintea noastră îşi află sfârşitul.

Săvârşitu-s-a!

Poate că acum, tăcuţi, în tăcerea lui Dumnezeu, putem în sfârşit să-L auzim pe Cuvântul lui Dumnezeu, căci vine către noi în cel mai puternic chip cu putinţă.

Noi intrăm în binecuvântatul Sabat, iar Domnul Se odihneşte acum de toate lucrările Sale, în mormânt, înain­tea noastră.

Săvârşitu-s-a!

Săvârşit întru sfârşit şi împlinit întru sfârşit.

Săvârşit şi împlinit: „Iată omul“ (Ioan 19, 5), adevăratul om, chipul lui Dumnezeu, Cel Care ne-a iubit până la sfârşit, chiar dacă eu nu-L cunosc şi nu pot să-L înţeleg.

„Nu este asemenea ţie între dumnezei, Doamne şi nici fapte nu sunt ca faptele Tale“ (Ps. 85, 7).

Căile lui Dumnezeu sunt mai presus de înţelegerea noas­tră, fărâmând fiecare hotar care limitează închipuirea noas­tră firavă.

Hristos ne arată dumnezeirea Sa, nu într-un chip supra­omenesc – neomenesc -, ci într-un chip cu adevărat omenesc, omenesc în sfârşitul de obşte al nostru, al tuturor.

Dat la moarte pe Cruce, El totuşi Şi-a dat de bunăvoie viaţa pentru noi, arătându-ne ce înseamnă să fii Dumnezeu prin chipul în care El moare ca om pentru noi.

Şi astfel, pentru noi muritorii, El deschide posibilitatea de a fi părtaşi la viaţa Sa, de a trăi viaţa lui Dumnezeu Însuşi.

Dacă ne-ar fi arătat ce înseamnă să fii cu adevărat om într-un alt chip, unii s-ar fi simţit de-a pururi privilegiaţi, iar alţi excluşi.

Dacă ne-ar fi arătat ce înseamnă să fii cu adevărat Dum­nezeu într-un alt chip, la ce aş mai fi fost eu părtaş?

Dar prin moartea Sa, viaţa Sa trăită pentru alţii, o cale de jertfă şi slujire, în iubirea şi compasiunea Sa pentru noi, El ne-a arătat o cale chiar şi mai nobilă, mai presus de aspiraţiile noastre ce ne măresc sinele şi de simple aşteptări omeneşti.

Iar această viaţă a dus, aşa cum ar şi fi trebuit, la mor­mânt; şi totuşi nu este îngrădită de mormânt.

Săvârşitu-s-a, împlinitu-s-a!

Rămâne acum ca noi să-L urmăm până la capăt, nu doar să stăm şi să privim, ci să ne folosim starea noastră muri­toare, capacitatea noastră de a muri, ca să-L urmăm, luând Crucea, răstignindu-ne cu El, murind acum faţă de tot ceea ce este căzut şi păcătos în noi şi în lume, pentru ca să putem învia împreună cu El şi pentru ca El să trăiască în noi, aşa cum a făgăduit.

Ne-am pregătit în ultimele patruzeci de zile pentru aceasta: omorându-ne mintea trupească pentru ca prin sim­ţirea noastră duhovnicească curăţită să putem vedea tărie în slăbiciune, ca să putem privi nu doar o altă moarte, ci biruirea morţii prin moarte.

Să intrăm acum în această tăcere tainică a Paştelui de trei zile, priveghind în timpul nopţii cu cuvinte cuvenite pentru Cuvântul tăcut, pentru ca tânguirea noastră de înmormân­tare să devină cântecul nostru îndreptat către Dumnezeu: Aliluia – Slavă Domnului! – şi ca să putem învăţa să trăim în lumina care străluceşte din mormânt.

(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.