Cândva în unele din mănăstirile din Palestina, după obișnuita iertare, monahii ieșeau prin porțile deschise și-și îndreptau pașii spre adâncul pustiei. Acolo fiecare se ruga și postea după putere, întorcându-se în Duminica Floriilor. Care era pricina acestei plecări? Mergeau spre inima pustiei ca în liniștea deplină a ei, să se regăsească. Să simtă acea adiere subțire a Duhului, care suflă unde voiește (Ioan 3.8). Îl căutau pe Dumnezeu, dar se vedeau găsiți de El. În întunericul nopții se îndulceau de lumina cea necreată.
În zilele noastre nu avem nici posibilitatea să mergem, dar pare-se că nici locuri nu mai sunt unde n-a călcat picior de om. Canonul Sfântului Andrei Criteanul care se citește în aceste zile în fiecare biserică ne oferă un itinerar biblic, ajutându-ne să pătrundem în pustiul inimilor noastre și colo să ne regăsim. Ne dă ca exemplu sfinții din Vechiul și Noul Legământ, care ne întăresc prin propria lor întoarcere la Dumnezeu. Iar atunci când El este prezent în viața ta nu poți fi „șomer”. Începi să lucrezi asupra-ți, trecând din nefirescul patimilor în firescul Împărăției Lui.
Pe parcursul postului ne nevoim să căpătam virtuțile creștine care sunt o parte a strălucirii slavei lui Dumnezeu. Dar acestea nu ne ajută prea mult, dacă le transformăm într-o moralitate seaca. Aceasta ne apropie de El, dar nu ne pot împlini. Mila Domnului e cea care ne ține. De aceea în fiecare an, la sfârșitul postului, în Vinerea Mare, Hristos încă o dată MOARE PE CRUCE ca să ne dăruiască viață noua tuturor…
Arhim. Augustin (Zaboroșciuc)
Sursa: http://arhimaugustin.info/