Viaţa nu poate fi trăită fără dragoste, iar unde nu este dragoste, este chin. Noi suntem fiinţe care trebuie să-şi închine inima cuiva: dacă o închinăm cuiva aici pe pământ, vom fi totdeauna întristaţi şi nu vom agonisi, în schimb, ceea ce îi dăm. Ne trebuie un sprijin statornic.
Dacă ne închinăm inima naturii vii sau moarte, aceasta iarăşi nu ne va dărui ceea ce căutăm, căci în toate acestea vedem neajunsuri şi domneşte oarecare deşertăciune. Ne-am despărţit de Izvorul vieţii, Domnul, şi ne-am întors spre noi înşine. Dacă suntem uniţi cu Izvorul Vieţii, avem toate: pace, bucurie, mângâiere şi negrăită iubire.
Aşa şi părinţii noştri, care ne-au dăruit iubire, ne cer cu îndreptăţire să le întoarcem dragostea. Dacă le întoarcem iubirea pe care ne-au dăruit-o, atunci nimic nu ne poate dezbina. Suntem atunci una, uniţi într-un cuget. Ceea ce ei doresc, doresc şi eu, şi invers. Este totdeauna armonie; pacea şi liniştea domnesc. Dar pentru că suntem în arena de luptă, atunci suntem totdeauna în nelinişte şi în conflicte.
Şi Tatăl nostru cel ceresc vrea de la noi acelaşi lucru pe care îl doresc şi părinţii noştri pământeşti: copiii să fie mulţumiţi, în pace, liniştiţi şi buni. Dar Tatăl Ceresc aşteaptă şi mai mult: să fim părtaşi la bogăţia Lui – iubirea, căci El asta vrea. Aşa ne înălţăm mai presus de ocară şi jignirile nu ne mai afectează. Şi oricum am fi jigniţi, iertăm totul.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, pp. 162-163)