O altă formă de înșelare a minții, prin care diavolul încearcă să supună firea umană este mânia. Explicând acest păcat, Evagrie afirmă: „Cine și-a stăpânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de dânsa nu se mai ține de viața monahală și e străin de căile Mântuitorului, dacă se zice că însuși Domnul învață pe cei blânzi căile Sale.
De aceea, cu anevoie poate fi vânată mintea monahului, care aleargă pe câmpia blândeții. Căci de nici o altă virtute nu se tem dracii ca de blândețe. Aceasta a dobândit-o acel mare Moise, care a fost numit „blând, mai mult decât toți oamenii”. Iar proorocul David a arătat-o că este vrednică să fie pomenită de Dumnezeu, zicând: „Adu-ți aminte, Doamne, de David și de toată blândețea lui”. Însuși Mântuitorul nostru ne-a poruncit să ne facem următori ai blândeții Lui, zicând: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”. Iar dacă cineva s-ar înfrâna de la mâncări și băuturi, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia, acela se aseamănă cu o corabie ce călătorește pe mare, având pe dracul cârmaci. De aceea trebuie să fim cu luare aminte din toată puterea la câinele nostru, învățându-l să rupă numai lupii și să nu mănânce oile, arătând toată blândețea față de toți oamenii”.
Lumea în care trăim e caracterizată de când se știe de violență: violență între persoane, violență chiar și împotriva vieții încă nenăscute, violență apoi și în relațiile dintre popoare, în fine violență împotriva naturii, împotriva mediului nostru înconjurător de care atârnă însăși existența noastră. Patima mâniei este o „fierbere a părții irascibile și o mișcare împotriva celui ce ne-a nedreptățit sau a celui ce pare că ne-a nedreptățit; ea sălbăticește sufletul , dar apucă mai cu seamă mintea la rugăciune oglindindu-i chipul celui ce l-a întristat. Iar când durează mai mult timp și se preface în resentiment, ea produce tulburări în vremea nopții, slăbiciune a trupului și paloare, și atacuri ale fiarelor veninoase. Iar aceste patru semne ce însoțesc resentimentul pot fi găsite ca urmând majorității gândurilor. Mânia nu e altceva decât activarea eronată și contrară firii, a uneia dintre cele două puteri, cei drept iraționale, dar în sine totuși bune ale sufletului, adică a irascibilității. Cele 2 puteri iraționale ale sufletului irascibilitatea și concupiscența sunt secundare din punct de vedere ontologic.
Mâniosul se face potrivnic Mântuitorului Care îndelung a răbdat pentru oameni făcându-se pildă tuturor și în loc să devină sălaș al Sfintei Treimi, își sălbăticește sufletul și devine „o scroafă de mistreț singuratică” asemenea slujitorului necuratului. „Scopul demonilor e ajutat foarte mult de mânia noastră ațățată împotriva firii, făcându-se de mare folos oricărui vicleșug al lor. De aceea toți zoresc să o întărâte zi și noapte… De aceea nu trebuie să o întărâtăm nici pentru lucruri drepte, nici pentru nedrepte, ca să nu dăm chiar noi o sabie primejdioasă în mâna vrăjmașului ceea ce știu să facă mulți și mai mult decât trebuie, aprinzându-se pentru motiv neînsemnate”. Mânia vine împotriva firii din elementul irascibil al omului, iar creștinul este chemat în virtutea numelui pe care-l poartă să răspundă gândului mâniei cu milă și blândețe pentru ca Dumnezeu să-l învrednicească de vederea unor lucruri mai presus de fire: „adunări ale sfinților îngeri, și cel care nu ține minte răul se exercită în cuvintele duhovnicești, iar noaptea primește dezlegarea tainelor”, pe când cel mânios „visează vise tulburi, și cel furios își închipuie atacuri de fiare sălbatice”. Pentru avva Evagrie excesul de mânie este cauza căderii îngerilor. Mânia, care sălbăticește omul, face din el un demon este ciuma rugăciunii după avva Evagrie, „agresivitatea dușmană a vieții duhovnicești în general și a rugăciunii în mod special”. Cel ce se mânie și ține minte răul, oricât ar iubii rugăciunea nu este nevinovat; „cine năzuiește după adevărata rugaciune, dar se mânie și ține minte răul trebuie să fie nebun”. Căci este asemeni acelui ce vrea să aibe vederea ageră, dar își tulbură ochiul. Irascibilitatea stârnită orbește pe cel ce vede. Mânia și rugăciunea curată se exclud reciproc, deoarece „rugaciunea este o odraslă a blândeții și a nemânierii”. Evagrie prezintă mânia ca cea mai rea patimă cu consecințe dezastruoase pentru viața duhovnicească: „Nici un alt rău nu-l poate face pe om atât de mult demon ca mânia”, pentru că „mândria e răul de căpetenie ce l-a prăvălit pe pământ pe Lucifer, steaua dimineții”. Manifestări ale mâniei sunt și: invidia, criticismul, suspiciunea, ura, ținerea de minte a răului, bârfa și calomnia.
Opuse mâniei sunt iubirea sau blândețea, căci „furia, mânia și irascibilitatea le abate iubirea” dar și curajul și răbdarea, iubirea manifestată ca blândețe și smerenie. „Lucrul răbdării și al bărbăției e acela de a nu se teme de vrăjmași și de a sta tare cu vitejie în fața primejdiilor”. Față de gândurile demonice folosește mult și aprinderea mâniei pornită împotriva demonului, mânie de care se teme și mai mult când aceasta îi tulbură gândurile și îi strică planurile. Irascibilitatea ațâțată o liniștesc psalmodia, îndelungă răbdarea și mila; îndelungă-răbdarea este înarmarea minții, judecată asupra furiei, scăpare a inimii, îndemnul celor obraznici, liniștirea celor tulburați, liman neînviforat, facearea de bine pentru cei necăjiți, bunătatea față de toți. Ocărâtă ea binecuvintează, în necazuri se bucură. Mângâiere a celor asupriți, pecete a bunurilor nădăjduite, cunună a celor chinuiți. Autorul filocalic recomandă pentru a restabili unanimitatea Bisericii: blândețea față de cel rătăcit, dar fermitate față de rătăcirea lui.
Bibliografie: Remedii patristice pentru boli contemporane — pg 121-125.