Fericitul Antonie, a cărui viață reprezintă o puternică pildă spre nevoință monahilor din totdeauna, “cel iubit de toți”, după cum aflăm de la Sf. Atanasie cel Mare, iar cei din satul său îl numeau “iubitor de Dumnezeu”; se îndeletnicea neîncetat cu rugăciunea, muncea pentru pâinea proprie și pentru ajutorarea altora, păstra în minte în mod continuu cele citite la auzul lui, cu acestea umplându-și timpul și viața.
Dar diavolul, pizmaș și urâtor de cele bune, nu suferea să vadă în tânărul Antonie o astfel de năzuință. Ci cele ce le-a plănuit și mai înainte să le facă, încerca să le facă și împotriva lui. Și întâi a încercat să-l coboare din nevoință, aducându-i în minte avuția ocrotirea surorii, datinile neamului, iubirea de arginți, iubirea de slavă, plăcerea de multe feluri de mâncări și celelalte desfătări ale vieții. Apoi îi înfățișa asprimea virtuții și cât de mare e osteneala cerută de ea; pe de altă parte slăbiciunea trupului și lungimea timpului trebuitor dobândirii virtuții. Și peste tot îi aducea aminte multul praf al gândurilor, dorind să-l despartă de dreapta lui hotărâre.
Iar când s-a văzut vrăjmașul pe sine mai slab decât hotărârea lui Antonie și mai degrabă el biruit de tăria aceluia și răsturnat de multa credință și doborât de rugăciunile necontenite ale aceluia, încrezându-se cu armele sale plăcute pântecelui și lăudându-se cu acestea, tăbăra împotriva lui Antonie noaptea frământându-l, iar ziua îl tulbura în așa mod, încât și cei ce-l vedeau simțeau lupta ce se dă între amândoi. Acela arunca în el gânduri spurcate, iar acesta le alunga cu rugăciuni. Acela încerca să trezească în trup furnicări, iar acesta rușinându-se ridica în fața trupului zidurile credinței, ale rugăciunilor și posturilor.
Diavolul stăruia întotdeauna și în orice chip să-l ispitească, și noaptea lua chipul unei femei și o imita în tot felul, numai ca să-l înșele pe Antonie. Însă fericitul Antonie gândind la Dumnezeu și la curăția insuflată de Hristos, și cugetând la sufletul imaterial, stingea jarul aceluia. Și așa diavolul era făcut de râs de către tânăr, căci îi era împreună-lucrător Domnul, nu el luptând, ci harul lui Dumnezeu care era întru Antonie.
La sfârșit, fiindcă dracul n-a putut să doboare în nici un chip pe Antonie, ci s-a văzut alungat din inima lui, i se arată în chip de copil negru. Căci după ce vicleanul a fost biruit în multe feluri, nu l-a mai ispitit prin gânduri, ci folosindu-se de chip și glas omenesc. Însuși diavolul recunoaște în fața lui Antonie că slăbise. Antonie hotărî să se deprindă pe sine cu o aspră viețuire, ostenindu-și trupul cu munca fizică, priveghea de multe ori toată noaptea fără să doarmă, mânca o dată pe zi sau o dată la câteva zile doar pâine și sare, întotdeauna gândindu-se la spusa Apostolului Pavel: „Când slăbesc, atunci sunt tare” (II Cor.12,10).
Închizându-se Antonie într-unul din morminte, a venit diavolul într-o noapte cu o mulțime de draci, atâta l-au umplut de răni prin lovituri, încât l-au lăsat zăcând jos din pricina chinurilor. Văzând diavolul că nu l-a putut învinge nici prin duhul curviei, nici prin răni, a făcut într-o noapte un fel de zgomot prin lovituri, încât părea tot locul se cutremură; iar prin pereții mormântului demonii intrau prefăcuți în fiare și șerpi. Zgomotele tuturor erau înspăimântătoare și furiile tuturor cumplite. Ca de fiecare dată, Domnul n-a uitat de nevoința lui Antonie și a venit în ajutorul lui. Antonie privind în sus a văzut acoperișul deschizându-se și o rază de lumină coborând spre el. Și dracii s-au făcut dintr-odată nevăzuți, iar durerea trupului îndată a încetat și casa s-a umplut de lumină.
Când Antonie pornește spre munți, diavolul iarăși îi pune piedică pricinuindu-i pe cale nălucirea unui mare disc de argint. Întrucât Antonie și-a dat seama că este din nou o cursă a diavolului, discul s-a mistuit ca fumul de fața focului. Mai departe a văzut Antonie mult aur adevărat în drum, dar mirându-se de mulțimea lui a sărit peste el ca peste foc. Oprindu-se într-o clădire pustie, diavolii se luptau și aici cu el, dorind să-l alunge din aceste ținuturi. Antonie îi îndemna pe cei ce veneau la el să plece, zicând că diavolii pricinuiesc năluciri mai ales celor ce se tem.
Prin puterea cuvântului său, fericitul Antonie a înființat foarte multe lăcașuri de viețuire singuratică (mănăstiri), pe care le călăuzea ca un părinte. Sfântul Antonie rămâne a fi un exemplu pentru noi în lupta cu diavolul, de la care trebuie să învățăm și să-i urmăm pilda bărbăției lui. El a făcut din pustiu un adevărat ținut al credinței în Dumnezeu și al dreptății; și unul era gândul tuturor: cel al virtuții.
În timpul persecuției, dorind Antonie să devină martir, s-a arătat întristat că n-a fost dus la mucenicie. Dar Domnul l-a păzit spre folosul nostru și al altora, ca să fie multora învățător întru nevoința pe care el o învățase din Scripturi.
Mergând în pustiu cu saracinii, diavolul nici aici nu l-a lăsat, uitându-se la Antonie și crâșnind din dinți. Dar Antonie era mângâiat de Mântuitorul, rămânând nevătămat de uneltirea și viclenia de multe feluri a aceluia. Astfel diavolii n-au izbutit să-l facă să iasă din pustie.
Antonie a dus o aprigă luptă împotriva diavolului întreaga sa viață, întărind și pe cei ce veneau la el, astfel fiecare om pregătit de el pornea cu îndrăzneală la luptă împotriva gândurilor diavolului și demonilor lui. El ne-a arătat că creștinii care Îi slujesc din inimă și cred în Iisus Hristos în chip drept, îi dovedesc și pe draci, pe care păgânii îi socotesc zei, că nu sunt zei; ba îi și calcă în picioare și îi alungă, ca unii ce amăgesc și strică pe oameni