Părintele Sofronie mărturisea cu tristeţe despre o realitate în care trăim: „Cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă mult, ci faptul că mor fără a fi cunoscut pe Dumnezeu”.
„Părintele participa la zbuciumul tuturor oamenilor. Tragedia lumii îi sfâşia inima. Suferea pentru toate popoarele care trăiau sub conduceri dictatoriale. Când vorbea despre tragedia lumii înţelegeai cât de mult suferea. Faţa i se umplea de amărăciune şi nu mai putea să vorbească nimic. Îl simţeai şi îl vedeai cum se adânceşte în propria lui lume de rugăciune. Pe om îl iubea mult, asculta cu atenţie ceea ce i se spunea, răspundea şi uşura orice suflet întristat”. „Părintele trăia drama sufletului care nu se exteriorizează, cunoştea bucuria, care nu se exprimă şi se comportă după cum era nevoie, odihnea, mângâia. Spunea: Dacă nu trăieşte înlăuntrul tău Hristos, nu poţi înţelege corect lucrurile în viaţă. Cum să înţelegi durerea, bucuria oamenilor, dacă nu le trăieşti şi dacă nu trăieşte în tine Hristos. Inima să-ţi bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos. Numai atunci eşti om adevărat”.
Suferea nemăsurat de mult pentru decăderea omului şi întotdeauna se arăta mirat că omul nu înţelege ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie. Însă nu-şi îngăduia să vorbească, el tăcea, exprimând, totuşi, prin atitudinea lui, întreaga măreţie a iubirii ce i-o purta omului. Neputând să înţeleagă împietrirea inimii omului şi rămânând uimit în faţa iubirii negrăite a lui Hristos pentru om. De aceea şi mărturiseşte: „Dumnezeu nu sileşte nicidecum omul, ci stă cu răbdare la poarta inimii sale, aşteptând cu smerenie momentul în care această inimă I se va deschide. Dumnezeu Însuşi îl caută pe om înainte ca omul să-L caute pe Dumnezeu”.
Într-o corespondenţă pe care o are cu un monah catolic englez, care mai apoi devine ortodox, exprimă marea durere a sufletului său în rugăciunea pentru lume: „Iubirea pentru lume, pentru om, mă împinge să mă bat cu Dumnezeu. Uneori mă rog cu lacrimi dulci, adeseori, însă, ca un nebun, mă lupt, insist, pretind, înjur, ba chiar hulesc. Mă lupt împotriva lui Dumnezeu, Îl înjur, în lupta mea pentru soarta oamenilor Îl mâhnesc cu obrăznicie, dar, în cele din urmă, oricare ar fi destinul întregii umanităţi, al întregii creaţii, pe Dumnezeu Îl iubesc cu o iubire veşnică, unică şi adevărată. De mii de ori s-a desfăşurat în sufletul meu o luptă aspră, dar iubirea lui Hristos a biruit mereu”.
„Plânsul adânc din întreaga noastră fiinţă, din pricina acestei iubiri a cărei prezenţă arde înlăuntrul nostru în timpul rugăciunii pentru lume, poate atinge o intensitate care depăşeşte puterea noastră de a o răbda. Însă după aceasta sufletul cearcă o dulce linişte şi acea pace despre care Apostolul Pavel spunea că ea “covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4,7)”. În acelaşi timp, însă: „Părintele punea in practică libertatea absolută şi imensa iubire a lui Dumnezeu” şi spunea că „nici o facere omenească dacă nu este făcută din voinţă liberă, nu are valoare veşnică înaintea lui Dumnezeu”.
Rugăciunea pentru lume a copleşit viaţa Stareţului; iată ce spunea în acest sens: „Întreaga mea viaţă, mai mult sau mai puţin conştientă, am petrecut-o în rugăciunea pentru lume. Dorinţa inimii mele este să-i văd pe toţi şi pe fiecare în parte, purtători ai acelei plinătăţi de viaţă dumnezeiească, pe care Hristos a adus-o lumii: “Furul nu vine decât ca să fure, să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din bleşug să aibă”(Ioan 10, 10)”. „Prin pocăinţa noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înşine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor”.
„Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost răstignit numai pentru credincioşi, ci pentru toţi oamenii de la Adam pană la ultimul om născut din femeie. A urma pe Hristos înseamnă a suferi pentru a vindeca şi a mântui întreaga umanitate. Nu există altă cale”.
Sursa: Pr. Morariu Iuliu Ovidiu, “Prezenţe patristice contemporane. Repere duhovnicești”, Alba Iulia, 2008, pag. 44-46.