În viața creștină vorbim adeseori despre duhovnicie și despre oameni duhovnicești. Dar care sunt mai precis oamenii duhovnicești? Să-l lăsăm pe Sfântul Apostol Pavel să ni-i descrie. Sunt, zice, aceia care sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu, aceia pe care legea duhului vieții în Hristos Iisus i-a liberat din legea păcatului și a morții. Și apoi trage concluzia finală: Căci câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu, aceștia sunt fii ai lui Dumnezeu care nu mai viază loruși, ci Aceluia Care, pentru ei, a murit și a înviat. Datoria aceasta de a deveni, cu harul lui Hristos, oameni duhovnicești îl are în vedere pe fiecare credincios, totuși, în special, pe preoți, pentru că aceștia constituie călăuzele duhovnicești ale celorlalți oameni.
Și într-adevăr, dacă vom medita la cele istorisite de Sfânta Scriptură, vom constata că întotdeauna puterea conducătoare (atât cea duhovnicească, cât și cea administrativă) a poporului lui Dumnezeu (dar aproape și a tuturor celorlalte popoare) este concentrată în preoți, care, fie ca proroci, fie ca Judecători, fie ca preoți înșiși, erau văzuți ca singuri capabili să călăuzească poporul, să-i descopere voile lui Dumnezeu, și, în general, să fie persoane mijlocitoare între Dumnezeu și oameni. Această lege nu era o născocire a despotismului omenesc, precum atâtea alte sisteme ale puterii pe care le-a creat egoismul omenesc, ci era vorba despre un plan al dumnezeieștii Voințe, ca Însuși Dumnezeu, prin elementul acesta reprezentativ al preoției și al organelor ei, să comunice și să Se unească cu făpturile Lui.
Din pricina nedesăvârșirii firii omenești, așa cum aceasta a fost limitată, după cădere, la hotarele cele mai înguste ale trecutului, ale stricăciunii, ale morții, era cu neputință ca, fără dumnezeiasca descoperire, să poată omul să discearnă și să cunoască adevărul, să cunoască de unde vine și unde se duce, Cine este Creatorul lui și care este menirea lui. A pierdut contactul imediat cu dumnezeiescul har, a pierdut lumina adevăratei cunoștințe, dumnezeiasca împreună-lucrare, de aceea s-a împiedicat în întunecimile înșelării, orb, jalnic, pierdut și osândit. Aici își află preoția precis sensul ei, pentru că preotul este exact organul pe care dumnezeiasca bunătate a voit să-l folosească pentru a restabili contactul cu omul. Prin acest organ, ca printr-un „uns al Domnului” (care înseamnă, „ales”, „hirotonit de Domnul”) va auzi în continuare omenirea orbită, care se rătăcește în labirintul înșelării și al necunoștinței, acel „Așa zice Domnul”. Astfel preotul reprezintă cablul de transmitere a luminării dumnezeiești, a dumnezeieștii comunicări, a dumnezeieștii intervenții și, ca atare, preotul a rămas de neînlocuit în toate perioadele erei precreștine și creștine. Însemnătatea și lucrarea preotului a fost și este mare.
De aceea Dumnezeu are o pronie specială pentru ei și cere de la popor ascultare și respect pentru ei. „Nu vă atingeți de unșii Mei și nu vicleniți împotriva prorocilor Mei”, cum poruncește. Și iarăși „Pe căpetenia poporului tău să nu o vorbești de rău”. Concluzia este că preotul este persoana cea mai de cinste și mai sfântă și mai destoinică și, în general, mai vrednică de crezare ca să-i descopere Dumnezeu voile lui și încă să-L transmită oamenilor pe El Însuși și să reverse toate harurile dumnezeiești asupra omului și asupra făpturii.
(Fragment din volumul „Cuvinte de mângâiere” de Gheron Iosif Vatopedinul)