Doamne, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?

Ochiul nu se satură de privit, nici urechea nu se satură de auzit. Lumea aceasta este, în întregul ei, asemenea unei himere strălucitoare, dar în parte este numai mâhnire; vitejie de uriaş, în întregul ei, şi frică de şoarece, în parte; avânt nebiruit al vieţii, în întregul ei, şi moarte fără nădejde, în parte. Şi toată această strălucitoare himeră nu poate îndestula nici un ochi, nici o ureche şi cu atât mai puţin poate ostoi setea dorinţelor trupeşti. Iar cel mai puţin poate potoli setea duhovnicească.

Căci aşa cum o picătură de apă cade pe limba arsă a călătorului însetat şi îl adapă, tot aşa şi acest întreg cosmos – o picătură fierbinte – cade pe sufletul însetat al omului şi nu numai că nu-l satură, ba chiar această picătură fierbinte – cosmosul – îl face mai setos şi îi aţâţă setea până la nebunie. Într’adevăr, lumea e făcută doar să stârnească setea în om, nu să o şi astâmpere.

Singura întrebare sinceră a învăţatului către natură este:

– Natură, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?

Singura întrebare sinceră a istoricului către istorie este:

– Istorie, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?

Singura întrebare sinceră a sfântului către Dumnezeu este:

– Doamne, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?

Răspunsul, negreşit, în toate cele trei cazuri, este:

– Omule, află-mă în tine!

Sfântul Nicolae Velimirovici, Sursa: Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București, 2009, p. 16-17

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *