Ochiul nu se satură de privit, nici urechea nu se satură de auzit. Lumea aceasta este, în întregul ei, asemenea unei himere strălucitoare, dar în parte este numai mâhnire; vitejie de uriaş, în întregul ei, şi frică de şoarece, în parte; avânt nebiruit al vieţii, în întregul ei, şi moarte fără nădejde, în parte. Şi toată această strălucitoare himeră nu poate îndestula nici un ochi, nici o ureche şi cu atât mai puţin poate ostoi setea dorinţelor trupeşti. Iar cel mai puţin poate potoli setea duhovnicească.
Căci aşa cum o picătură de apă cade pe limba arsă a călătorului însetat şi îl adapă, tot aşa şi acest întreg cosmos – o picătură fierbinte – cade pe sufletul însetat al omului şi nu numai că nu-l satură, ba chiar această picătură fierbinte – cosmosul – îl face mai setos şi îi aţâţă setea până la nebunie. Într’adevăr, lumea e făcută doar să stârnească setea în om, nu să o şi astâmpere.
Singura întrebare sinceră a învăţatului către natură este:
– Natură, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?
Singura întrebare sinceră a istoricului către istorie este:
– Istorie, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?
Singura întrebare sinceră a sfântului către Dumnezeu este:
– Doamne, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?
Răspunsul, negreşit, în toate cele trei cazuri, este:
– Omule, află-mă în tine!
Sfântul Nicolae Velimirovici, Sursa: Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București, 2009, p. 16-17