Sfântul Tihon de Zadonsk – „Prin răbdare orice suferință se ușurează”

„Trupul e slujitorul sufletului, iar sufletul este împăratul: drept aceea, adeseori se întâmplă, prin milostivirea lui Dumnezeu, și ca trupul să fie ros de boli; ca urmare, patimile slăbesc, iar omul își vine întru sine; de altfel, însăși boala trupească se naște câteodată din patimi.

Alungă păcatul, și boli nu vor mai fi, căci ele se întâmplă în noi de pe urma păcatului, cum zice Sfântul Vasile cel Mare. De unde este boala? De unde sunt vătămările trupești? Domnul a zidit trupul, nu boala; sufletul, nu păcatul. Care este lucrul cel mai folositor și mai trebuincios? Unirea cu Dumnezeu și împărtășirea cu El prin mijlocirea dragostei. Pierzând acestă dragoste,cădem de la El; căzând , ne supunem multelor și feluritelor boli. Cine îndură boala cu răbdare și cu recunoștință, aceluia i se socotește întru nevoință sau chiar mai mult.

Un Bătrân suferind de hidropică le spunea fraților care veneau la el cu dorința de a-l doftorici: Părinților, rugați-vă să nu fie supus unei boli ca aceasta omul meu cel lăuntric; iar cât privește pătimirea trupească, eu rog pe Dumnezeu să nu mă sloboadă dintr-o dată de ea – căci pe cât se strică omul nostru cel dinafară, pe atât cel dinlăuntru se înnoiește(2 Cor. 4, 16)”.

„În vremea bolii simțim că viața omenească este asemenea unei flori care se ofilește aproape îndată ce își desface petalele și unui nor care se risipește fără să lase urme; că zilele noastre pier ca umbra; că trupul nostru se usucă aidoma florii câmpului, că viața celui mai tare om este numai o adiere, că ea se scurtează cu fiecare răsuflare și că bătaia pulsului îl apropie, ca bătăile unuin ornic, de ceasul cel din urmă, care aproape întotdeauna bate tocmai în clipa când omul crede că până la ea mai e multă vreme. O, boală, doctorie amară, dar aducătoare de sănătate! Cum ferește sarea peștele sau carnea de putrezire, așa și orice boală păzește duhul nostru de putreziciunea și de stricăciunea păcatului, neîngăduind patimilor – viermilor sufletești – să se zămislească în noi.

Prin nerăbdare nu scăpăm de suferința pe care ne-a rânduit-o Pronia lui Dumnezeu; dintr-însa nu urmează altceva, fără numai vătămarea și pierzarea. Prin răbdare orice suferință se ușurează. Uită-te la cei aflați în boală de multă vreme sau care șed mult timp în temniță: așa s-au obișnuit cu nenorocirea lor prin răbdare că parcă n-ar simți-o. Că necazul răbdare lucrează (Rom. 5,3). Dimpotrivă, prin nerăbdare durerea se înmulțește…”

Bibliografie: Când sufletul este bolnav – pg. 232 – 234