Dumnezeu ne mângâie când suntem încercați de tristețe

„Cel care ne mângâie în orice suferință”. N-a spus „Cel care nu ne lasă să ne chinuim”, ci a spus „Cel care ne mângâie când suntem încercați de suferință”. Pentru că aceasta arată și puterea Lui Dumnezeu și sporește răbdarea celor care sunt în dureri, deoarece zice: „Suferința aduce răbdare” (Romani 5,3).

Aceasta a spus și profetul: „Întru necaz m-ai desfătat” (Psalmul 4,1). N-a spus: „nu m-ai lăsat să cad în suferință”, nici că „ai îndepărtat de îndată tristețea”, ci că, în timp ce suferința a rămas, m-ai desfătat, adică mi-ai dăruit multă odihnă și libertate, lucru care, cu siguranță, s-a întâmplat și în cazul celor trei tineri. Pentru că nu i-a împiedicat să cadă în suferință, nici n-a stins văpaia în care a căzut, ci, pe când cuptorul ardea, le-a dăruit răcoare. Așa obișnuiește să facă Dumnezeu întotdeauna, lucru pe care arătându-l și Apostolul Pavel, a zis: „Cel Care ne mângâie în orice suferință”. Dar prin cuvintele acestea arată și altceva. Anume ce? Că face așa nu odată sau de două ori, ci continuu.

Pentru că odată ne mângâie și altădată ne lasă, și face astfel mereu și continuu. De aceea a zis: „Cel Care ne mângâie”, și nu „Cel care ne-a mângâiat în orice suferință”, și nu doar în suferința aceasta de aici, ci în tot necazul, ca să putem să mângâiem și noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. „Că precum prisosesc suferințele lui Hristos întru noi, așa prisosește și Hristos suferința noastră” (II Corinteni 1,5). Adică, pentru ca ucenicii să nu fie cuprinși de mărimea suferințelor peste măsură, demonstrează din nou că este mare și puterea mângâierii, și înalță cugetul lor nu doar în acest mod, ci și prin amintirea lui Hristos și spunând că patimile sunt ale Lui, și înainte de mângâiere pune înainte încurajarea din suferințe. Pentru că ce este mai mulțumitor decât să fiu părtaș al lui Hristos și să sufăr acestea pentru El? Ce este asemănător cu această mângâiere?

 Și nu doar astfel ci și în alt mod înalță cugetul celor îndurerați. Cum? Spunând că „prisosesc suferințele Lui”. Pentru că n-a zis: „căci suferințele lui Hristos vin asupra noastră”, ci „precum prisosesc suferințele lui Hristos întru noi”, ca să arate că rabdă nu doar suferințele Lui, ci și mai multe decât acelea. Pentru că, zice Apostolul, n-am suferit atâtea câte a suferit El, ci mai multe decât El. Și i-a aminte! Hristos a fost îndepărtat, alungat, biciuit și a murit. Dar noi zice Sfântul, suferim mai multe decât acestea, lucru care singur era de ajuns pentru mângâiere. Și nimeni să nu socotească îndrăznețe aceste cuvinte, pentru că și în alt loc spune: „Acum mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu lipsurile necazurilor Lui Hristos” (Coloseni 1,24). Cuvintele Apostolului Pavel nu arată nici îndrăzneală nici îngâmfare.

Pentru că, așa cum au făcut minuni mai mari decât Hristos (fiindcă Însuși Hristos zice: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrurile pe care le fac Eu, și mai mari decât acestea va face” (Ioan 14,12), totul fiind, însă, rodul celui care lucrează în ei, la fel au și suferit mai multe decât El, dar din nou totul este urmarea Celui Care-i mângâie și-i pregătește să sufere relele care vin asupra lor. De aceea și Apostolul Pavel, deoarece și-a dat seama cât de mari erau cuvintele pe care le-a spus, acum din nou, fii atent cum se retrage, spunând: „Așa prisosește prin Hristos și mângâierea noastră”, punând totul pe seama Lui și propovăduind și prin aceasta iubirea Lui de oameni pentru că, zice Apostolul, nu suntem mângâiați pe cât suntem chinuiți ci mult mai mult. Fiind că n-a zis că mângâierea este egală cu suferințele, ci că mângâierea este mult mai mare, încât vremea luptelor să fie iarăși timpul altor cununi.

 Și, spune-mi, ce poate fi asemănător cu a fi biciuit cineva pentru Hristos, cu a vorbi cu Dumnezeu, cu a fi mai puternic decât toți, cu a fi mai înalt decât prigonitorii săi, cu a fi nebiruit în toată lumea și cu a aștepta de la Hristos atâtea bunuri pe care nici ochiul nu l-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit. Ce este egal cu a pătimi cineva pentru evlavie, cu a se bucura de mângâierea nemăsurată din partea lui Dumnezeu, cu a fi izbăvit de atâtea păcate, cu a se arăta vrednic de Sfântul Duh, vrednic de sfințire și dreptate, cu a nu se teme de nimeni, cu a nu se cutremura în fața primejdiilor care îl arată mai strălucitor decât toți?

Deci să nu ne pierdem curajul în vremea încercărilor, pentru că nimeni nu se face părtaș lui Hristos trăind viață desfrânată, rămânând în nelucrare și pierzându-și curajul, nici unul dintre ei care trăiesc această viață iubitoare de plăceri, ci omul care înfruntă suferințele și încercările, cel care stă lângă Hristos, cel care pășește pe calea cea strâmtă. Pentru că și Hristos a mers pe această cale și de aceea a zis: „Fiul Omului nu are unde să-și plece capul” (Matei 8,20).

Bibliografie: Sfântul Ioan Gură de Aur –„Cuvinte de aur”, Vol. VIII, Durerea omenească, pp. 208-211.