Dumnezeu chiar de la început a făcut mii de încercări spre a implanta în noi iubirea. Așa de pildă, a dat tuturor un singur început, pe Adam. De ce nu suntem toți făcuți din pământ? De ce nu suntem toți desăvârșiți ca dânsul?
Pentru ca și copiii și maicile lor și faptul de a ne naște unii din alții să ne unească pe noi unii cu alții. De aceea nici pe femeie nu a făcut-o din pământ. Fiindcă nu era de ajuns a ne îndupleca spre înțelegere numai faptul că suntem cu toții de aceeași esență, dacă nu am avea cu toții și același strămoș, Dumnezeu a făcut și aceasta. Dacă astăzi, despărțindu-ne poate numai locurile, și încă ne considerăm străini unii de alții, apoi cu atât mai mult ar fi fost aceasta dacă neamul nostru omenesc ar fi avut două începuturi. De aceea, tocmai de la un singur cap a legat întregul trup al neamului omenesc. Și fiindcă la început se credeau a fi doi, apoi privește cum iarăși îi unește unul cu altul prin căsătorie. „ Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup ” (Fac. 2, 24). Și nu a zis „femeia”, ci „omul”, fiindcă mai mare este pofta în acela. Iar pofta lui de aceea a făcut-o mai mare decât a femeii, pentru ca pe cel mai mare să-l plece prin tirania dragostei și să-l supună celui mai mic și mai slab.
Fiindcă trebuia introdusă și căsătoria, apoi pe cel născut din femeie să-l facă bărbat femeii. Căci la Dumnezeu toate sunt secundare dragostei. Și astfel petrecându-se lucrurile, imediat cum cel dintâi a ieșit din simțiri, diavolul a băgat o așa de mare zavistie și luptă între ei, apoi ce nu ar fi făcut încă, dacă nu ar fi fost din aceeași rădăcină? Apoi a hotărât ca unul să fie supus, iar celălalt să fie stăpân, fiindcă egalitatea obișnuiește de multe ori a introduce luptă. Deci nu a lăsat să fie democrație, ci împărăție, și întocmai ca în armată ar putea vedea cineva ordinea și rânduiala în fiecare casă. În dregătoria de împărat, de pildă, este bărbatul, iar în dregătoria de eparh și general este femeia. Dar și copiii ocupă a treia cinste în această împărăție. După aceea vine a patra treaptă, aceea a slugilor, fiindcă și aceștia stăpânesc pe cei mai mici, și de multe ori unul dintre ei a stat în fruntea tuturor, ținând locul stăpânului, însă ca slugă. După aceasta este și asupra lor o altă stăpânire, aceea a femeilor și aceea a copiilor, dar și printre copii iarăși alta, după vârsta și după natura lor, fiindcă nu la fel îi stăpânește pe copii partea femeiască.
Cu un cuvânt, pretutindeni Dumnezeu a făcut stăpânii puternice, ca astfel toate să stea în rânduială și în cea mai mare ordine. De aceea, chiar și mai înainte de a se înmulți neamul nostru omenesc, deși doi au fost la început, totuși el a poruncit ca unul să stăpânească, iar celălalt să fie stăpânit, și pentru ca nu cumva unul să disprețuiască pe celălalt ca mai mic și să se dezbine unul de altul, privește cum Dumnezeu a cinstit pe femeie chiar și mai înainte de facerea ei: „Să-i facem lui ajutor” (Fac. 2, 18), arătând că femeia a fost făcută spre trebuința bărbatului și prin aceasta unindu-l pe el cu cea făcută pentru el. Fiindcă noi ne găsim totdeauna mai familiari față de cele făcute pentru noi. Și iarăși ca nu cumva ea să se mândrească, fiind cea căreia i s-a dat lui ca ajutor și această legătură să o rupă, apoi Dumnezeu a făcut-o din coasta lui, arătând prin aceasta că ea este o parte a întregului trup. Și ca nici bărbatul să nu se îngâmfe pentru aceasta, Dumnezeu nu l-a lăsat să fie singur, pe el care singur a fost făcut mai înainte, ci a făcut altfel, rânduind zămislirea de copii, ca prin aceasta să nu-l lase pe bărbat a-și aparține cu totul lui însuși. Ai văzut câte legături de dragoste a făcut Dumnezeu între bărbat și femeie? Dar aceste garanții de înțelegere între ei El le-a așezat în însăși natura lor, fiindcă amândoi sunt de aceeași esență și amândoi merg spre același țel; de altfel toată vietatea iubește pe cel ce este la fel cu ea, că și femeia este din bărbat și din amândoi sunt copiii lor. Astfel că multe și variate sunt mijloacele care se împletesc în consolidarea dragostei în familie. Pe unul, de pildă, îl iubim ca tată, pe altul ca bunic; pe una o iubim ca mamă, pe alta ca doică; pe unul îl iubim ca fiu și nepot din nepoți; pe alta ca pe fiică și nepoată de fiică. Și de cei mai este nevoie a înșira aici toate gradele rudeniilor?
Dar Dumnezeu a proiectat un alt mod de legătură între oameni, căci împiedicând căsătoriile între rudenii, prin aceasta ne-a împins așa zicând către cei străini de noi. Fiindcă numai prin înrudirea noastră cea naturală nu era cu putință de a-i uni pe aceia cu noi, iată că prin căsătorie iarăși i-a unit, unind prin o singură mireasă o mulțime de case la un loc și amestecând multe neamuri cu alte neamuri. „ Să nu descoperi rușinea surorii tale, nici a surorii tatălui tău, nici a altei fete care este în înrudire cu tine ți care împiedică căsătoria”, înșirând acolo pe nume toate felurile unei astfel de rudenii. „Îți este de ajuns pentru dragostea acelora de a împărtăși cu ei aceeași dureri și necazuri, iar prin căsătorie e bine a te apropia de altele. De ce strâmtezi lărgimea dragostei? De ce cheltuiești în zadar dragostea către ea, dacă poți avea dragostea alteia, luându-ți femeie din afara rudeniilor tale, iar prin ea un șir de alte rudenii, și tată, și mamă, și frați, și rudeniile ca și prietenii acestora?
Ai văzut prin câte moduri ne-a legat pe noi Dumnezeu? Cu toate acestea, El nici aici nu S-a mărginit, ci a făcut astfel încât să avem nevoie unii de alții. Și cu chipul acesta să ne adune la un loc, mai ales că și prieteniile se leagă prin interesele comune ale oamenilor. De aceea nici nu a lăsat ca toate să se facă pretutindeni, ca și prin aceasta să ne silească a ne amesteca unii cu alții. Așadar, intoducând între noi nevoia ce avem unii de alții, prin aceasta iarăși a făcut cu ușurință posibile relațiile între oameni, pentru că dacă nu ar fi fost așa, lucrurile ar fi luat o altă întorsătură și ar fi produs nemulțumire. Dacă, de pildă, avem nevoie de doctor, sau de lemnar, sau de alt meșteșugar, ar trebui ca să facă cineva o călătorie îndelungată, apoi, desigur, s-ar pierde.
Deci, tocmai pentru aceasta a rânduit a se zidi și cetăți și astfel pe toți i-a adunat la un loc. Pentru ca și cu cei de departe să ne putem întâlni cu ușurință, El a întins marea la mijloc și a dat iuțeală vânturilor, făcând prin aceasta ușoare călătoriile pe mare. La început a rânduit ca toți să fie strânși într-un singur loc și nu i-a împrăștiat, până când cei dintâi oameni care primiseră darul au întrebuințat rău înțelegerea dintre ei. Așadar, El ne-a adunat la un loc din toate părțile și prin natura noastră, și prin înrudirea dintre noi, și prin limba ce o vorbim, și prin locul sau țara unde ne găsim. Și după cum El nu a voit ca noi să cădem din rai, căci nu ar fi pus în rai la început pe omul pe care l-a făcut, ci cauza căderii este numai omul care nu a ascultat, așa nu a voit nici mai multe limbi să fie pe pământ, căci dacă voia aceasta, ar fi făcut așa de la început. „ Și era tot pământul o limbă și un glas tuturor” ( Fac. 11,1), zice Scriptura, adeverind ceea ce am spus. De aceea, chiar și atunci când trebuia să piară pământul din cauza răutăților omului, nici atunci, zic, nu ne-a făcut din altă materie, nici nu a strămutat aiurea pe dreptul Noe, ci lăsându-l în mijlocul furtunii ca pe o scânteie a lumii, a aprins neamul nostru de la acel fericit. Și dintru început a făcut doar o singură stăpânire, adică pe bărbat, pe care l-a pus stăpân peste femeie. Dar mai târziu, fiindcă neamul nostru s-a abătut de la mari neorânduieli, a așezat și altele, ca de pildă, stăpânirea căpeteniilor. Fiindcă răutatea este un element de dizolvare și de nimicire a neamului nostru omenesc, a așezat ca pe niște doctori în mijlocul cetăților pe cei ce judecă, ca astfel aceștea, alungând răutatea ca pe o boală molipsitoare, să ne unească pe toți la un loc prin dragoste. Și pentru ca nu numai în cetăți, ci și în fiecare casă să fie mare înțelegerea, pe bărbat l-a cinstit cu întâietate, iar pe femeie a înarmat-o cu dorința și a încredințat amândurora darul facerii de copii. La urmă a introdus și alte legături ale dragostei. Așa de pildă, nici bărbatul nu i-a încredințat totul și nici femeii, ci a împărțit fiecaruia din îndatoriri.
Uneia i-a dat în stăpânire casa, celuilalt i-a încredințat rolul de din afară de casă, acela de a hrăni pe cei din casă, căci doar bărbatul cultivă pământul, pe când femeii i-a dat rolul de a îmbrăca pe cei din casă, fiindcă furca și războiul de țesut sunt ale femeii, căci El a dat înțelepciune femeii de a face pânză. Dar și așa strălucește pronia iconomiei lui Dumnezeu, căci noi avem mai mare nevoie de femeie în alte îndeletniciri, mult mai necesare, după cum avem nevoie și de cei mai mici decât noi, în cele ce compun viața noastră. Atât de mare este trebuința și ajutorul altora, încât chiar de ar fi cineva mai bogat decât toți oamenii din lume, totuși nu va fi scutit de aceste legături și de a avea nevoie de cel mai mic. Nu numai cei săraci au nevoie de cei bogați, ci și cei bogați au nevoie de cei săraci, ba încă mai multă nevoie au bogații de săraci, decât săracii de bogați.
Bibliografie: Pr. Evgheni Șestun „Familia Ortodoxă”, pp. 84 – 89.