Sfinții Trei Ierarhi – mari apărători ai dreptei credințe

La 30 ianuarie/12 februarie, întreaga creștinătate îi cinstește pe Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, „lauda Ortodoxiei, cununa Bisericii lui Hristos, apostolii pocăinţei, tâlcuitorii cei mai adânci ai Sfintei Scripturi, învăţători şi luminători ai lumii, vase alese ale Sfântului Duh, părinţi ai evlaviei noastre, păstori plini de râvnă ai creştinilor, dascăli ai dreptei credinţe, hrănitorii săracilor, apărătorii văduvelor şi povăţuitorii călugărilor”. Biserica îi prăznuiește și separat pentru că au nişte deosebiri între ei, fără îndoială, sunt trei mari personalităţi; şi împreună, pentru că au şi nişte calităţi care îi unesc.

Sărbătoarea de astăzi s-a stabilit în timpul împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118), după o arătare a Sfinților Trei Ierarhi sfântului Ioan, mitropolitul Evhaitei, deoarece se făcuse dezbinare între credincioși, întrucât unii îl cinsteau mai mult pe Sfântul Grigorie, alții pe Sfântul Ioan, iar alții pe Sfântul Vasile. Sfinții Trei Ierarhi i-au arătat acestui ierarh înțelept că ei sunt egali în fața lui Dumnezeu și nu este între ei nici o ceartă sau împotrivire și i-au cerut să împace lumea și să-i aducă într-o unire, făcându-le un praznic cuviincios în una din zile. Astfel, s-a decis atunci ca cei Trei Ierarhi să fie sărbătoriți împreună în ziua de 30 ianuarie/12 februarie.

Trăind cu toți în veacul al IV-lea, cei trei păzitori ai bunei credințe și apărători ai Sfintei Treimi au fost uniți de râvna deosebită pentru apărarea Evangheliei a lui Hristos, devenind astfel mari luptători împotriva ereziilor, dar și modele de luptători creștini adevărați, mai ales prin sfințenia vieții lor. Pe cât de învățați și culți, pe atât de smeriți și umili erau cu toți, deoarece cunoșteau că nimic nu le aparținea lor și că toate darurile minunate cu care erau înzestrați veneau de la Dumnezeu. Având pe Duhul Sfânt în toată ființa lor au realizat o sinteză vie între credinţă, teologie şi faptă.

Educația lor în spiritul dragostei desăvârşite faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni se datorează mai întâi mamelor lor evlavioase – Emilia, Nona și Antuza – nume de mame creştine care vor fi pomenite cu veneraţie cât va fi lumea. Apoi toţi trei şi-au făcut studiile la cele mai înalte și vestite şcoli ale vremii: în Cezareea, Atena, Antiohia sau Constantinopol, având ca dascăli pe cei mai vestiţi profesori ai vremii, dar nu în ultimul rând avându-L înainte pe Modelul desăvârșit care este Mântuitorul Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, din care își trage seva întreaga lor viață și activitate.

Sfântul Vasile avea o statură înaltă, slab, negricios la față, cu o barbă mare, neagră – n-a  avut timp să se înălbească, pentru că a trăit numai cincizeci de ani. Un om însă cu o extraordinară energie, un stâlp puternic peste care nu se putea trece, o mare autoritate omenească şi dumnezeiască de porunca căruia nu putea să se ascundă nici împărații dușmani ai creștinilor și ai dreptei credințe. Încă din timpul studiilor la Atena l-a întâlnit pe neprețuitul Grigorie, cu care leagă o prietenie foarte strânsă până la moarte, ceea ce i-a ocrotit de stricăciunea cetății, crescând ca niște crini în mijlocul spinilor. Adânc iubitor al Ortodoxiei, a luptat împotriva arianismului, apărând dreapta credință și Sfânta Treime, atât în scris, cât și în cuvânt.

Pe lângă prețioasele sale scrieri, printre care amintim „Contra lui Eumenius”, „Învăţăturile morale”, „Omiliile la Hexaimeron”, „Cele 24 de cuvântări”, „Omiliile asupra psalmilor”, ne-a lăsat Liturghia sa care se săvârşeşte de 10 ori pe an şi moliftele sale ce se citesc la începutul anului au intrat în practica Bisericii.

Pentru deosebita sa lucrare în slujirea aproapelui prin organizarea asistenței sociale și înființarea instituțiilor cu caracter social, Sfântul Vasile a fost mai ales „brațul care lucrează”, numit după moarte „cel Mare”. Sfântul Vasile cel Mare, între altele, pune bazele vieţii călugăreşti de obşte; el însuşi, ca şi sfântul Grigorie, au fost nişte mari călugări în acelaşi timp.

A doua figură din icoana celor Trei Ierarhi este chipul blând al Sfântului Grigorie de Nazianz, prietenul iubit și apropiat al marelui Vasile, despre care se spunea: „sunt două trupuri, Vasile şi Grigorie, însă un singur suflet”. Fire meditativă, suflet delicat, impresionabil, plin de duioşie şi sentimente nobile, minte aleasă, subtilă, cutezătoare, poet, un mare teolog cu excepţional talent literar, mare apărător al dogmei Sfintei Treimi și luptător înverșunat împotriva arienilor, a adus o contribuţie însemnată la crearea culturii creştine din epoca sa. Chemat de tatăl său, episcopul Grigorie, să se întoarcă la Nazianz, este hirotonit preot fără voia sa în anul 361. Fuge în Pont la Sfântul Vasile, de unde revine peste un an şi rosteşte celebra cuvântare „Despre fugă”, în care justifică plecarea sa, motivând, dintr-un spirit adânc de smerenie, nevrednicia sa pentru a primi o taină atât de mare ca „preoţia”.

Ca arhiepiscop la Constantinopol a rostit cele „Cinci cuvântări teologice” în care a afirmat ca nimeni altul învăţătura despre Sfânta Treime. De aceea a fost cinstit cu numele de Teologul sau Cuvântătorul de Dumnezeu. Cutezanţa cugetării și fineții sale teologice a făcut să fie socotit între cei Trei Sfinţi Ierarhi, drept „mintea sau capul care cugetă”. Din cauza intrigilor de la Sinodul al III-lea Ecumenic se retrage din scaun la Arianz unde îşi trăieşte ultimii ani ai vieţii scriind studii şi poeme. Ca şi Sfântul Vasile, lasă o bogată moştenire literară: Cuvântări, Poeme şi Scrisori. Înainte de plecarea din Constantinopol ţine o impresionantă cuvântare de adio în Biserica Învierii, cuvântare ce a rămas celebră în antologia creştină.

Al treilea Ierarh prăznuit astăzi, este Sfântul Ioan Gură de Aur, ierarh cu o deosebită energie în a spune adevărul pe faţă. A mustrat pe Eudoxia cea vicleană şi trufaşă, împărăteasa Bizanţului care l-a şi aruncat de două ori în exil; datorită ei sfântul Ioan a murit mai devreme decât trebuia, aruncat într-un exil departe de patria lui şi de tronul său patriarhal. Însă sfântul Ioan avea o fire totuşi blândă cu cei săraci, cu cei necăjiţi, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dădea tot ca să fie ajutaţi cu adevărat. Era foarte bogat, ca şi Grigorie şi ca Vasile cel Mare a împărţit toată averea la săraci. În predicile lui folosea toate mijloacele extraordinare ale oratoriei pentru a-i convinge pe păcătoşi să se întoarcă la calea cea bună, plăcută lui Dumnezeu. El mustra, însă mustra cu foarte multă blândeţe, foarte multă bunătate, încât de la el plecau oamenii convinşi că trebuie să asculte de cuvântul lui, că e cuvântul lui Dumnezeu. Întreaga sa viață a fost o luptă, un război duhovnicesc și propovăduire a Cuvântului Dumnezeiesc, prin care a întărit viața creștină și a combătut ereziile existente în epoca sa. De la el au rămas o mulțime de cuvântări care, pentru frumusețea lor, i-au adus, mai târziu numele de „Gură De Aur” sau „gura care vorbește”.

În sfârsit, aflându-se în exil, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, și-a făcut semnul crucii și a spus aceste cuvinte:: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Astfel păstorul cel bun moare în grea suferinţă, departe de oile sale în anul 407, încredințându-și sfântul său suflet, în ziua Înălțării Cinstitei Cruci. Este pomenit la fiecare Sfântă Liturghie, care-i poartă numele și care se săvârșește aproape în toate Duminicile de peste an.

Sfinţii Trei Ierarhi au scris mult, au trăit intens, au luptat până la ultima picătură de sânge pentru Adevăr şi pentru Biserică; au răspuns nenumăratelor întrebări care se adresau Bisericii în vremea lor. Sfântul Grigorie de Nazianz străluceşte pe culmile cugetării creştine, Sfântul Vasile excelează în organizarea practică, ideală a vieţii creştine, iar Sfântul Ioan Gură de Aur este neîntrecutul predicator al Evangheliei lui Hristos; toţi vor lucra şi vor rămâne împreună în tezaurul sfânt al Bisericii prin viaţa şi operele lor. Pentru Biserica dintotdeauna, Sfinţii Trei Ierarhi întruchipează idealul slujirii creştine a omului.

Pentru a recunoaște valoarea teologică a Sfinților Trei Ierarhi Biserica Ortodoxă a hotărât prin hotărârea luată la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, ca sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi să fie sărbătoare închinată învăţământului teologic, închinată Facultăţilor de Teologie de pretutindeni. Sfinții Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai instituțiilor de învățământ teologic ortodox din întreaga lume.

Cea mai aleasă cinstire pe care le-o putem aduce acestor mari luceferi ai Bisericii Ortodoxe este să ne străduim să urmăm pilda lor, dăruindu-ne toată fiinţa noastră slujirii lui Dumnezeu şi semenilor noştri.

Să-i rugăm pe Sfinții Trei Ierarhi să menţină corabia Bisericii în pace, să sporească sfânta credinţă, să risipească eresurile, să cureţe sufletele oamenilor de patimi, să se roage Preasfintei Treimi pentru biruinţa Evangheliei, pentru pacea în lume, pentru unitate creştină, în familie, în Biserică şi în lume, şi nu în ultimul rând pentru mântuirea sufletelor noastre.

Dumnezeu să ne binecuvinteze viaţa, dăruindu-ne putere de a prelua duhul, harul şi binecuvântarea Sfinţilor Trei Ierarhi, care sunt aşezaţi de Biserică ca izvor de viaţă pentru toate categoriile de creştini. Să ne însuşim duhul lor, duhul smereniei, duhul dragostei lor, să ne facem şi noi cât de cât asemenea lor. Socotim potrivit a încheia cuvântul nostru cu un fragment liturgic, desprins din Acatistul dedicat lor pentru ziua de astăzi: „Bucură-te, treime de arhierei mult lăudată!” (din Acatistul Sfinţilor Trei Ierarhi).

Добавить комментарий

Ваш e-mail не будет опубликован. Обязательные поля помечены *