Nu este altă faptă mai bună, nici mai inaltă, nici mai de nevoie decat sfinţita rugăciune. Nu este decat aceasta alta mai inaltă. Căci toate adică celelalte fapte bune:
postul, zic, privegherea, culcarea pe pămant, strădania, fecioria, milostenia, şi tot celălalt neam de aur, şi ceata cea potrivită, şi şiragul cel cu cerească impletire a faptelor bune celor cu chip Dumnezeiesc, măcar că sint urmări ale lui Dumnezeu, măcar că sint averi nelipsite şi podoabă fără de moarte a sufletelor, cu toate acestea, ele nu unesc pe om cu Dumnezeu. Nu. Ci numai fac pe om indemanatec spre a se uni. Insă sfinţita rugăciune, ea singură uneşte, ea singură impreunează pe om cu Dumnezeu, şi altminteri – pe Dumnezeu cu omul -, şi le săvarşeşte pe amandouă intru un duh; fiindcă este o unire fără de mijlocire, şi o legătură stransă a Ziditorului cu zidirile cele cuvantătoare. Aşa inalt grăieşte marele acela şi mult iscusitul lucrător şi invăţător al sfinţitei rugăciuni, luminătorul, zic, al Thessalonicului şi al toatei Bisericii lui Hristos, Grigorie (Pentru rugăciune, Cap. 1): „Impărtăşirea adică cea prin fapte bune, pentru asemănare, spre primirea lui Dumnezeu, are fire a-l face indemanatec pe cel sarguitor, insă nu şi a-l uni. Iară puterea rugăciunii, pe ea sfinţit o lucrează, şi desăvarşită face pe intinderea şi unirea omului către Dumnezeu, legătură fiind a zidirilor celor cuvantătoare către Ziditorul.”
Insă din unirea aceasta a omului cu Dumnezeu, pe care o pricinuieşte sfinţita rugăciune, ce fel de daruri inalte, iară mai vartos, ce fel de izvor de daruri nu se varsă in omul cel unit cu Dumnezeu? Dintru aceasta se naşte osebirea adevărului de minciună, străbaterea tainelor celor ascunse ale firii, mai-naintevederea şi mai-nainte-cunoştinţa celor ce vor să fie, Dumnezeiasca strălucire, luminarea ceea ce se cheamă enipostatică in inimă, dorul cel inspăimantător şi uimitor al tuturor puterilor sufletului către Dumnezeu, răpirea către Domnul, descoperirea Tainelor lui Dumnezeu celor negrăite. Intr-un cuvant: „Din unirea aceasta se naşte Indumnezeirea omului cea mult vestită, şi care de toţi adică se caută şi se doreşte; dar de rari, şi foarte de rari, şi abia din neam in neam, după Sfantul Isaac, se dobandeşte (Cuv. 32): Lucrul cel cu anevoie de insemnat, şi cu anevoie de grăit, şi cu anevoie de crezut, după marele Grigorie al Thessalonicului, „care este sfarşitul cel mai de pe urmă, şi acela pentru care şi cel prea-intai şi Prea-inalt scop al lui Dumnezeu [s-a făcut], pentru care şi mai-nainte-cunoştinţa şi mai-nainte-hotărarea cea mai-nainte de veci, şi facerea zidirii in vreme, şi darea Legii, a celei fireşti şi a celei scrise, şi darul proorociei, şi iconomia cea in trup a Cuvantului lui Dumnezeu, şi venirea Sfantului Duh, de la inceputul veacului pană la sfarşit s-au făcut” (Cuv. la Petru de la Athon).
***
Nu este altă faptă bună mai de nevoie decat Dumnezeiasca rugăciune:
1. Căci cată nevoie şi trebuinţă are omul de ajutorul lui Dumnezeu, asemenea atata nevoie are şi de sfinţita rugăciune, cea pricinuitoare de ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceea, dacă fără de ajutorul lui Dumnezeu nu poate omul a face vreun bine: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioann 15, 5), apoi şi fără de sfinţita rugăciune, prin care se dăruieşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate omul a face binele. Pentru aceasta, trebuinţă este a se ruga cineva, şi prin rugăciune a cere Dumnezeiescul ajutor, şi cand are a socoti vreo inţelegere trebuincioasă şi bună, şi cand are a grăi vreun cuvant de suflet folositor, şi cand are a face vreun lucru plăcut lui Dumnezeu. Şi in scurt a zice, trebuinţă de rugăciune are omul şi cand incepe, şi cand ajunge la mijloc, şi cand sfarşeşte fieştece slujbă a sa, fieştece lucru al său şi fieştece apucare a sa, precum a zis Cuvantătorul de Dumnezeu Grigorie (Cuv. răspunzător): „Randuială prea bună este celui ce incepe tot cuvantul şi lucrul, şi de la Dumnezeu a se incepe, şi la Dumnezeu a inceta.”
Căci cand rugăciunea va povăţui inainte la fieştece lucru, toate lucrurile urmează cu lesnire, toate drepte, toate folositoare. Aşa o adevereşte aceasta Dumnezeiescul Gură de Aur:
„Ori de feciorie de este cineva indrăgitor, ori intreaga inţelepciune cea intru insoţire a o cinsti sarguindu-se, ori a-şi stăpani mania şi cu blandeţe impreună a trăi, ori de zavistie a fi curat, ori altceva din cele cuviincioase a face, rugăciunea mergand inainte, şi netezind acest fel de cale a vieţii, lesnicios şi indemanatec va avea drumul bunei credinţe.”
2. Atata trebuinţă are omul de singură sfinţita rugăciune, cată trebuinţă are de toate celelalte impreună fapte bune. Căci cu neputinţă este nu numai a isprăvi cineva, ci nici cu totul a incepe vreo altă faptă bună, fără de a cădea intai la Dumnezeu prin rugăciune şi a cere ajutor de la El, Dătătorul şi Dăruitorul tuturor faptelor bune.
Precum şi aceasta o adevereşte trestia cea cu gura de aur, aşa scriind: „Deci că desăvarşit cu neputinţă este fără de rugăciune a trăi cu faptă bună, şi cu aceasta a-şi trece viaţa, mi se pare că tuturor este arătat. Căci cum s-ar fi nevoit cineva spre fapta bună, neapropiindu-se şi căzand adeseori la Dătătorul şi Dăruitorul acesteia?“ Şi in scurt a zice, cată nevoie au sadurile de apă ca să aducă roadă, atata nevoie are şi omul de Dumnezeiasca rugăciune, ca să facă vreun rod al bunei credinţe şi al faptei bune, după acelaşi sfant de aur, care zice: „Avem trebuinţă toţi oamenii de rugăciune, nu mai puţin decat pomii de apă. Că nici aceia nu pot a scoate rodurile, neband prin rădăcini, nici noi nu vom putea a odrăsli rodurile cele de mult preţ ale bunei credinţe, de nu ne vom adăpa cu rugăciunile.”
3. Sfinţita rugăciune este după cuviinţă prea de nevoie la mai toată răsuflarea omului. Căci fiindcă este mintea omenească de-a pururea mişcată, ca o fără de trup, pentru aceasta in fieştece faptă, şi la mai fieştece răsuflare, pot a-i veni ei năpădiri de ganduri rele, şi cu acestea a-i da război şi a o răni diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc. Pentru care mare nevoie are omul la mai toată răsuflarea a ţinea arma Dumnezeieştii rugăciuni, ca să lupte cu dansa pe războinicul şi să-i risipească năvălirile şi impotrivirile lui, temandu-se, nu cumva aflandu-l pe el vrăjmaşul fără de armă, să-l rănească cu invoirile şi unirile gandurilor, şi să-l omoare.
Pentru aceasta, Dumnezeiescul Apostol porunceşte cuprinzător tuturor Creştinilor, sfinţilor Monahi şi mirenilor, să se roage totdeauna şi necontenit: „Neincetat vă rugaţi” (1 Thess. 5, 17). Iară Cuvantătorul de Dumnezeu Grigorie zice (in Vorovire asupra Evnomianilor): „Se cade a pomeni pe Dumnezeu mai vartos decat a răsufla. Şi de este cu putinţă aceasta a o zice: nici altceva decat aceasta nu se cuvine a o lucra. Şi eu sint din cei ce laudă Legea, care a cugeta ziua şi noaptea porunceşte, şi seara şi dimineaţa şi amiază-zi a povesti şi a binecuvanta pe Domnul in toată vremea. De se cade şi cea a lui Moisi a o zice: culcandu-se, sculandu-se, călătorind, orice altceva lucrand, şi cu pomenirea a se inchipui spre curăţenie”. A zis incă şi Marele Vasilie: „Rugăciune bună este aceea ce pricinuieşte luminată inţelegere a lui Dumnezeu in suflet; şi aceasta este sălăşluire a lui Dumnezeu, a avea prin pomenire intemeiat pe Dumnezeu intru sine. Aşa ne facem Biserică a lui Dumnezeu, cand nu cu griji pămanteşti se taie necurmarea pomenirii, nici cu neaşteptate patimi se tulbură mintea; ci de toate scăpand iubitorul de Dumnezeu, la Dumnezeu se duce” (Epist. 1). Iară Sfantul Isaac zice: „Fără de neincetată rugăciune nu te poţi apropia la Dumnezeu.” (Cuv. 13) Dar că au datorie nu numai monahii, ci şi toţi mirenii cei ce se află in lume a se ruga totdeauna, şi Ingerul lui Dumnezeu a adeverit,cand a venit din Cer şi a arătat aceasta Cuviosului aceluia Iov, care pentru aceasta impotrivă-grăia şi se indoia, precum in viaţa Marelui Grigorie al Thessalonicului se vede. Adevereşte incă şi Dumnezeiescul Gură de Aur, poruncind tuturor meşterilor celor lumeşti in loc de cantece cu jale şi de cuvantări deşarte şi de barfiri, să se roage acolo unde slujesc, uneori adică ganditor şi cu tăcere, iară alteori şi prin gură cantand cantări Dumnezeieşti şi Duhovniceşti laude. Că acestea limba acea frumoasă şi cantătoare şi bine vorbitoare in zicere le spune: „Meşter de lucrul mainilor eşti? Şezand cantă. Dar nu voieşti cu gura să canţi? Cu mintea aceasta o fă. Mare impreună-vorbitor este Psaltul. Nimic greu de aicea nu vei pătimi, ci ca intru o manastire vei putea să şezi. Că nu indemanarea locurilor, ci păzirea cea cu de-adinsul a năravurilor celor bune ne dau nouă liniştea.” (Cuv. Andrianzilor 21)
(Sf. Nicodim Aghioritul – Apanthisma)