Predică la Înălţarea Sfintei Cruci — Sfântul Ioan Maximovici

Crucea, care până la Hristos a fost unealtă de tortură, stârnind groază şi silă, după moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma şi semnul mântuirii noastre. Prin ea, Hristos l-a sfărâmat pe diavol, de pe ea S-a coborât la iad şi slobozindu-i de acolo pe cei ce se chinuiau, i-a adus în împărăţia Cerească.

Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi ca semn al lui Hristos, este cinstită de creştini. Domnul i-a arătat-o pe cer Împăratului Constantin, aflat în drum spre Roma, să se lupte cu tiranul care pusese mâna pe putere; făurindu-şi un stindard în formă de cruce, împăratul Constantin a repurtat o victorie deplină. Fiind ajutat prin Crucea Domnului, împăratul a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să caute Crucea de viaţă făcătoare; şi Cuvioasa Elena, îndreptându-se spre Ierusalim, după multe căutări, o găsi. Multe vindecări şi alte minuni s-au făcut şi se fac atât prin Crucea Domnului, cât şi prin imaginea ei. Prin ea, Domnul păzeşte poporul Său de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Biserica Ortodoxă prăznuieşte cu multă solemnitate aflarea Sfintei Cruci, amintindu-şi totodată şi arătarea Crucii pe cer împăratului Constantin.

În această zi şi în alte zile închinate Sfintei Cruci noi ne rugăm lui Dumnezeu să-Şi reverse milostivirile nu numai unor persoane în parte, ci şi întregii creştinătăţi, întregii Biserici. Foarte sugestiv vorbeşte despre aceasta troparul Sfintei Cruci, alcătuit în secolul al VIII-lea, când prietenul Cuviosului Ioan Damaschin, Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, a scris toată rânduiala slujbei Înălţării Sfintei Cruci: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenrea Ta, biruinţă (binecredincioşilor) împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Începutul acestei rugăciuni este preluat din Psalmul 27.

În Vechiul Testament, prin cuvântul „popor” se înţelegeau numai mărturisitorii credinţei adevărate, oamenii cei credincioşi lui Dumnezeu. „Moştenirea” era tot ce Îi aparţine de fapt lui Dumnezeu, era avuţia lui Dumnezeu, aşa cum este Biserica lui Hristos în Noul Testament. Rugându-ne pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu (a creştinilor) atât de muncile veşnice, cât şi de nenorocirile pământeşti, noi ne rugăm Domnului să binecuvânteze, să trimită harul Său şi darurile Sale întregii Biserici şi să o întărească lăuntric.

Rugăciunea de a da „biruinţă împăraţilor”, marilor ţiitori ai lumii acesteia, are ca punct de pornire Psalmul 143, stihul al 10-lea şi aminteşte de biruinţele repurtate de regele David, prin puterea lui Dumnezeu şi de asemeni, de victoriile dăruite împăratului Constantin prin Crucea Domnului. Această arătare a Crucii i-a făcut pe împăraţii care până atunci îi prigoneau pe creştini să devină apărătorii Bisericii de vrăjmaşii cei din afară, de „episcopii din afară”, după formula Sfântului împărat Constantin.

Biserica, întărită pe dinăuntru de harul lui Dumnezeu şi îngrădită pe dinafară, este pentru creştinii ortodocşi „cetatea lui Dumnezeu”, lăcaşul dumnezeiesc, de unde porneşte Troparul [înălţării] Sfintei Cruci. (În actuala rânduială a slujbelor Bisericii Ortodoxe Române: „Binecredincioşilor creştini” — cf. Sinaxar şi Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990).

Felurite nenorociri au zguduit lumea, au dispărut popoare, au pierit oraşe şi state întregi, dar prigonita şi chiar sfâşiata pe dinăuntru Biserică stă neclintită, căci porţile iadului nu o vor birui. Astăzi, când strădaniile conducătorilor lumeşti de a stabili ordine pe pământ rămân neroditoare, singura armă de nădejde a lumii rămâne aceea despre care cântă Biserica: „Crucea este apărătoarea întregii lumi, Crucea este înfrumuseţarea Bisericii, Crucea este puterea împăraţilor, Crucea este întărirea credincioşilor, Crucea este slava îngerilor şi rana demonilor”.

De ce rugăciunile către Crucea de viaţă dătătoare sunt unite cu rugăciunile pentru împăraţi? Ca armă a mântuirii noastre, Crucea Domnului a început să fie cinstită de creştini încă din vremurile apostolice. Însă, în timpul prigoanei creştinilor, ea putea fi cinstită numai pe ascuns. „Hristos Cel Răstignit” era sminteală pentru iudei şi nebunie pentru păgâni. De aceea, creştinii nu cinsteau Crucea în mod deschis, ca să nu o expună batjocurilor. Ei ascundeau imaginea Crucii sau o reprezentau astfel încât păgânii să nu-şi dea seamna că desenul respectiv reprezenta în mod ascuns Crucea.

În anul 312, împăratul Constantin cel Mare, în timpul campaniei spre Roma a văzut pe cer imaginea unei cruci, cu inscripţia „NIKA”, adică „biruieşte!”. Făurindu-şi un steag de luptă în formă de cruce, împăratul Constantin a pornit la război, a înfrânt duşmanul şi a cucerit Roma. În amintirea acestei victorii, el a poruncit să fie aşezată la Roma o statuie a lui cu o cruce în mână, cu inscripţia: „Prin acest semn mântuitor am eliberat Roma de tiran”. La scurtă vreme după aceasta, edictul de la Milan îngăduia mărturisirea creştină; însuşi împăratul Constantin a dat exemplu de cinstire a Crucii, poruncind să fie reprezentat cu o cruce în mână chiar şi pe monezi.

De două ori a mai văzut împăratul Constantin Crucea pe cer, în campaniile lui ulterioare, ceea ce l-a întărit şi mai mult în cinstirea Sfintei Cruci. După dorinţa împăratului, mama sa, Sfânta împărăteasă Elena, a întreprins o călătorie la Ierusalim şi a aflat acolo Sfânta Cruce de viaţă dătătoare. Ea a adus o parte a Crucii la Ţarigrad şi împăraţii Bizanţului, când plecau în călătorii, o luau cu ei, nădăjduind să primească prin Cruce ajutor de la Dumnezeu. Iată de ce, în minunatele cântări bisericeşti care o proslăvesc, Sfânta Cruce este lăudată şi pentru ajutorul primit prin ea de împăraţii dreptcredincioşi.

Totodată, Biserica Ortodoxă, urmând îndrumarea Sfântului Apostol Pavel, se roagă pentru împăraţi, chiar şi pentru cei păgâni, întrucât ei sunt apărătorii ordinii, iar nu prigonitorii credinţei şi a înălţat mereu rugăciuni către Dumnezeu pentru ca puterea Crucii să-i ajute pe împăraţii care îşi pun nădejdea în ea. Slujbele Sfintei Cruci din fiecare miercuri şi vineri, zile în care sunt pomenite Patimile lui Hristos şi din celelalte praznice ale de viaţă făcătoarei Cruci sunt pline de astfel de rugăciuni, în ele se spune: „Crucea este puterea împăraţilor”, „cu tine se laudă credincioşii noştri împăraţi, căci prin puterea ta poporul lui Israel cu putere a biruit”, „biruinţă binecredincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”, „lemn cinstit, dătător de biruinţă împăraţilor împotriva barbarilor”. De astfel de formule şi altele aşijderea sunt pline slujbele Sfintei Cruci.

Este remarcabil că multe dintre aceste cântări au fost scrise de Sfinţi Părinţi care au pătimit crunt de pe urma împăraţilor iconoclaşti, dar ei nu şi-au curmat rugăciunile pentru ei, crezând cu tărie că acestor răi împăraţi le vor urma şi împăraţi binecredincioşi. Nici grecii ortodocşi, nici slavii din sud nu au schimbat aceste rugăciuni, chiar şi atunci când s-au aflat sub stăpânirea turcilor sau a altor stăpâniri străine şi chiar dacă acestea erau de altă credinţă.

Care este rostul rugăciunii pentru împăraţi din cuprinsul rugăciunilor Sfintei Cruci, când un popor ortodox poate că nici nu-şi are împăratul său? În primul rând, popoarele ortodoxe trebuie să se roage nu numai pentru conducătorii lor, ci, ca mădulare ale unui singur trup: trupul Bisericii — trebuie să se roage şi pentru alţi suverani dreptslăvitori. Cuceriţi de turci, grecii, sârbii, bulgarii şi românii se rugau pentru unicul împărat ortodox de atunci, acela al Rusiei. La fel şi datoria ruşilor este să se roage nu numai pentru ai săi, ci şi pentru suveranii altora, cu atât mai mult cu cât emigranţii care trăiesc în ţările respective se bucură de protecţia lor. În al doilea rând, când înălţăm rugăciuni pentru împăraţi, nu ne rugăm doar pentru împăraţii de acum, ci şi pentru viitorii împăraţi dreptslăvitori, căci, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, suveranii ortodocşi vor deţine puterea până la venirea lui Antihrist, îngrădind răspândirea răului.

Iată de ce Biserica Ortodoxă nu încetează să se roage: „biruinţă binecredincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte”. Aceste cuvinte se găsesc în rugăciunea Sfintei Cruci, care se foloseşte deosebit de des, fiind tropar, adică un fel de imn al zilelor Sfintei Cruci. Primele cuvinte ale acestei rugăciuni compun al 12-lea verset al Psalmului 27 al lui David, iar următoarele sunt preluate din Psalmul 143, scris de David cu ocazia luptei cu Goliat. La început ea a fost compusă ca o sedealnă a octoihului glasului I, pentru cântarea de miercuri şi de vineri, între citirea catismelor Psaltirii. Apoi a început să fie folosită, de asemeni şi ca tropar al acelor zile, al praznicelor înălţării Sfintei Cruci şi a altor zile închinate Sfintei Cruci. Ea se mai citeşte şi la începutul utreniilor de fiecare zi, se cântă la slujba agheasmei mici şi de multe alte ocazii.

În Rusia şi în alte câteva ţări slave, în această rugăciune se introducea şi numele suveranului înscăunat, dar conţinutul ei principal a rămas întotdeauna textul neschimbat şi originar, cel pe care l-au scris Sfinţii Părinţi: „Mântuieste, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Amin.

Добавить комментарий

Ваш e-mail не будет опубликован. Обязательные поля помечены *