Iubirea mea față de un obiect nu este ca iubirea mea față de o persoană. Iubirea nu e decât bipersonală sau tripersonală sau multipersonală.
Iubirea e deplină atunci când iubirii mele răspunde și celălalt cu conștiință și când celălalt sesizează iubirea mea printr-o conștiință. Ce sesizează un lucru, un obiect, ce sesizează masa mea, piureul meu iubirea mea?! Altceva se înțelege prin iubirea față de acestea, m-am obișnuit cu ea, îmi place! Nu mai este relația aceea vie care este între mine și o persoană sau altceva, iubirea este o relație conștientă reciprocă. Uneori parcă iubești un câine pe care îl ai mereu și câinele te iubește pe tine; este o oarecare apropiere, dar totuși e departe. Câinele nu-ți poate mărturisi că te iubește, îți arată el prin anumite lucruri, dar parcă nu are conștiința să-ți răspundă.
Altceva este când un om îți comunică și tu îi comunici, cu totul altceva! Comunicarea înseamnă că nu mai rămâne omul în sine, ci parcă cumva omul trece în celălalt cu tot ce are, fără să se confunde cu celălalt. Omul nu se poate împăca cu gândul că va sfârși definitv, pentru ce ar trăi atunci?! El are aspirația să se depășească mereu, să știe mai mult, să fie mai bun, să ajute mai mult pe altul, să devină mai cum se cuvine, să fie un om, animalul nu știe de asta, el știe de clipa prezentă, de prețuirea prezentă. Eu întotdeauna vreau mai mult, și pe plan moral, și pe plan intelectual; nici în preajma sfârșitului, în preajma morții nu mă lasă acestă nădejde, ori asta trebuie să-i corespundă unei realități, acestă mare forță a nădejdii existente în om. Nădejdea de care omul nu se poate despărți trebuie să corespundă gândului că el este pentru veșnicie, deci într-un fel este o ființă pentru veșnicie, tinde spre veșnicie, are în el potența veșniciei, are virtualitatea veșniciei.
Dar pe de altă parte el nu și-ar putea da această veșnicie, sau a împăcat acest gând al veșniciei (cu ideea că nu-și poate da o fericire veșnică), cu gândul unei existențe nefericite, și la greci exista aceasta, un infern, și în Vechiul Testament exista aceasta. Dar Hristos ne-a adus dovada, dacă vom crede în El; sigur dacă nu vom crede în El, veșnicia noastră nu va fi fericită, pentru că faptul că Trupul Lui a Înviat va face ca toată materia să nu se mai corupă și toți vor învia. Însă vom învia într-o fericire cei ce vom fi cu El în iubire, veșnicia fericită nu poate fi decât în iubire, și cei ce nu iubesc pe Hristos nu vor fi într-o veșnicie fericită. Ori iată cum a venit veșnicia prin Hristos în mod deplin în lume: Fiul Lui Dumnezeu când s-a născut, El nu S-a născut din legea aceasta permanent stăpânitoare asupra noastră, a unirii dintre bărbat și femeie, a venit ca și Cel ce era deja din veci, exista ca persoană și și-a luat numai firea omenească, S-a făcut și persoana firii omenești, deci iată El este și veșnicul și este și temporalul.
A umplut temporalitatea firii Sale de veșnicia persoanei Sale și v-a învinge temporalitatea firii omenești prin Învierea Sa. Și aceasta ne-o dă și nouă să o trăim întrucât ne împărtășim de El, ne împărtășim de Trupul Lui care este deja înviat, care trăiește în veșnicie, de Sângele Lui care este și el într-un mod neștiut transfigurat. Deci noi purtăm în noi cerurile veșniciei, orice creștin are în temporalitatea lui imprimată veșnicia. Nu s-ar putea împăca omul cu gândul că e numai temporal, nici nu este numai veșnic pentru că vede cum zilele trec, ani trec, formele vieții lui, trece tinerețea lui, deci trece, trece, trece spre bătrânețe, trece spre sfârșit.
Însă credem că înaintăm prin aceasta spre veșnicie, pentru că-L avem pre Hristos în noi și ne împărtășim mereu cu Hristos.
Bibliografie: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloare „Iubirea interpesonală” – Înregistrare audio, adaptată de Pavel Focșa