Pocăinţa nu trebuie înţeleasă niciodată ca o încremenire cu faţa spre trecut, nu trebuie înţeleasă niciodată ca o tânguire. Dumnezeu nu are nevoie de tânguitori, ci are nevoie de oameni care se angajează spre bine.
Pocăinţa nu ţine atât de trecut cât ţine de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocăinţa este o lucrare, nu este o lucrare în prezent cu faţa spre trecut, pentru că şi aşa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poţi schimba.
Ci pocăinţa este o lucrare în prezent cu faţa spre viitor, pentru că viitorul este hotărât de prezentul pe care îl trăim noi. Şi dacă trăim în prezent după voia lui Dumnezeu atunci ne şi formăm un trecut luminos, un trecut curat, astupăm cu trecutul cel bun trecutul cel rău. Aşa le spun eu de obicei la oamenii care au păcatele în trecut: acuma la trecutul cel negativ adaugă un trecut pozitiv, şi anume astupă cele rele cu cele bune.
Fericitul Augustin zicea că: „Tatăl omului mare este copilul”. Nu se poate să faci abstracţie nici de binele nici de răul cât l-ai făcut cândva. Numai Dumnezeu are putere asupra omului ca să-l schimbe. Ceea ce putem face noi este să ieşim cumva din negativul de odinioară, să facem cele bune în vederea preamăririi lui Dumnezeu, pentru că tot binele pe care-l facem conştienţi că-I slujim lui Dumnezeu este de fapt pentru preamărirea lui Dumnezeu.
În felul acesta noi ne încadrăm în ţinta vieţii creştine considerată ca preamărire a lui Dumnezeu. Întristarea în pocăinţă nu e o chestiune esenţială, ci esenţialul este părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face foarte bine şi cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine şi, prin binele acela, acoperă cumva răul de odinioară.
În ce mă priveşte, eu sunt pentru pocăinţa cu bucurie, în care se părăseşte păcatul şi se lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu ne binecuvintează. Am fost întrebat odată: „Părinte, ce sfânt s-a pocăit cu bucurie?”. E foarte greu de ştiut tainele omului.
Cred că toţi sfinţii s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înţelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleşeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”.
Sursa: parinteleteofil.wordpress.com – (vol. „Veniţi de luaţi bucurie”. O sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 750 de capete, ediţia I, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001)