Pilda datornicului nemilostiv – Predică la Duminica a XI-a după Rusalii. Despre iertare și împăcare

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7)

Când auzim o asemenea istorie ne umplem de revoltă față de purtarea cu totul lipsită de omenie a celui căruia i s-a iertat atât de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar să nu ne grăbim să-l osândim prea mult pe acel om fără pic de omenie, pentru că ne osândim pe noi înșine, căci și noi de multe ori ne purtăm la fel cu semenii noștri.

Această frumoasă istorioară din Sfânta Evanghelie după Matei (18,23-35) este, după cum zice Marele Ierarh Nicolae Velimirovici,  o parabolă în care datornicul cu zece mii talanți poate fi oricare dintre noi – dator cu păcate multe față de Dumnezeu, iar stăpânul care iartă datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o sută de dinari este oricare dintre semenii noștri. Datornicul hain, căruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea să ierte mica datorie a neputinciosului său datornic, ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru.

De ce suntem datori să iertăm?

Sfinții Părinți ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate să ierte, acela nu poate să iubească. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca să putem iubi pe Dumnezeu, trebuie să fim împăcați cu semenii noștri, trebuie să iertăm.

A te stăpâni și a ierta este o dovadă de mărinimie sufletească și o dovadă că în tine locuiește Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul păcii. Cine se poate stăpâni la vreme, nu răspunde cu rău la rău și uită jignirea, a smuls din rădăcină orice urmă de vrajbă și răutate. Pentru că cel iertat, în fond, se simte umilit și rușinat și nu mai îndrăznește să mai spună cuvinte grele ori să mai urască. Părintele Selafiil cel orb de la mănăstirea Noul-Neamț (Chițcani, Transnistria) le spunea ucenicilor săi: „Înainte de somn iartă pe toți și spune: Doamne eu i-am iertat, și Tu să mă ierți. Și Dumnezeu te mântuiește!”.

Părinții cei sfinți ne învață că în toate faptele noastre „să ne smerim și noi, defăimându-ne și ocărându-ne pe noi înșine și descoperind și vădind înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, nu ale fratelui nostru”. Făcând așa vom dobândi o deosebită pace în noi înșine. Și mai spun bătrânii că dacă cineva nu vrea sau nu poate să ierte sau să se împace cu semenul său, unul ca acela va fi părăsit de ajutorul și de darul lui Dumnezeu.

În contextul istorisirii acestei parabole, Domnul Hristos rostește fraza care ține lumea: „Așa vă va face și vouă Tatăl Meu Cel Ceresc dacă nu veți ierta fiecare fratelui său, din toată inima!” (Matei 18, 35). Căci lumea întreagă stă în împlinirea acestei virtuți adânci a iertării în chipul adânc, al iertării din toată inima, după cum arată Pr. Prof. Constantin Necula.

Domnul Hristos ne pune dinainte cuvintele Sale ca să ne măsurăm cuvintele și atitudinile noastre. Ne pune mila Sa dinainte, ca să ne descopere nemila noastră, dulcea și inconștienta noastră nemilă. Graba în care răspundem oamenilor, ritualul pierderii de timp în care ne fragmentăm zilele fără gând la Dumnezeu, instituționalizarea grabnică a copiilor noștri de dragul carierelor noastre, urmărirea propriilor interese fără nici un scrupul moral, toate acestea și multe altele din cele pe care le trăim alcătuiesc sindromul datornicului nemilostiv astăzi.

Vindecarea nu poate veni decât dinspre Hristos. Dispus să moară pentru păcatele noastre, Dumnezeu este antidotul deplin la neputința noastră de a mai înțelege frumusețea jertfelniciei de care lumea are atât de multă nevoie. Să începem prin a face exercițiul iertării. Uneori a propriei noastre iertări.

Câte procese nu ar mai fi dacă am ierta? Câte ulcere şi atacuri de cord ar putea fi prevenite dacă am ierta? Câte căsătorii s-ar salva dacă am ierta? Câte prăpăstii între părinţi şi copii ar dispărea dacă am şti să fim atenţi cu ceilalţi, tandri, iertându-ne unii pe alţii aşa după cum Dumnezeu ne-a iertat prin Hristos?

Purtându-ne deci cu blândețe, cu smerenie și bunătate neprefăcută cu toți cei din jurul nostru și păstrându-ne cugetele curate de orice răutate și vicleșug față de dușmani și de toți semenii noștri, vom dobândi o pace deosebită în ființa noastră lăuntrică, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe lângă această pace a inimii ne vom putea învrednici și de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu, atunci când vom zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12).

„Fiti buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 4, 32). Amin!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *