Am prăznuit „Pastile de iarnă“, Naşterea şi Botezul lui Hristos. După ce am parcurs acestea, auzim în Evanghelia de astăzi cum Hristos Și-a început lucrarea.
A fost o lectură scurtă, dar există două aspecte deosebit de speciale pe care aş vrea să le selectez de aici. Mai întâi, că pentru a-Şi începe misiunea Hristos trebuie să plece. El S-a retras în Galileea. Singura explicaţie care ni se dă referitor la aceasta în lectura din Evanghelia după Matei pe care am auzit-o este că Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Său, fusese închis, şi putem crede că Hristos i-ar fi urmat.
Deci, dintr-o anumită perspectivă, Iisus evită confruntarea, aşa cum ar trebui să facem cu toţii: să nu ne punem în situaţii conflictuale sau ispititoare. Pentru aceasta ne rugăm: nu ne duce în ispită.
Nu este vorba despre faptul că Hristos nu vrea să înfrunte ispitele şi pericolele; până la urmă, El tocmai ce s-a întors de la războiul cu diavolul din deşert. Dar el fusese dus de Duhul în deşert pentru a se lupta acolo; nu vom căuta astfel de conflicte, dar putem fi siguri că vom fi conduşi în lupte. În cazul lui Iisus astăzi, acum nu este timpul unei alte lupte. El trebuie să lucreze; timpul pentru bătălia şi victoria finală va veni mai târziu.
Mai este şi o altă perspectivă, mult mai profundă, legată de plecarea lui Iisus: este sugerată de faptul că El se mută din oraşul său, Nazaret, la Capernaum, în Galileea neamurilor. Explicaţia este dată în celelalte Evanghelii, şi a devenit o expresie consacrată – nici un profet nu este bineprimit în patria sa.
Dar aceasta înseamnă că Hristos îşi începe propovăduirea despre Împărăţie după ce fusese respins din propria Sa patrie.
Ce înseamnă aceasta pentru noi?
Dar a rămâne la aceasta ar fi pentru noi un lucru lipsit de perspectivă!
Trebuie să reflectăm asupra faptului că noi suntem cei care tocmai am prăznuit Naşterea şi Botezul Său, accentuând în mod deosebit (aşa cum ne place nouă ortodocşilor) cuvântul „astăzi”: „Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de ceruri naşte”, „Astăzi Hristos Se botează în Iordan”.
Ei bine, dacă toate acestea sunt „astăzi”, atunci tot astăzi Hristos pleacă de la cei care au fost de faţă la Naşterea şi Botezul Său. Adică, El pleacă de la noi, pentru a-şi începe misiunea.
Cum se face că noi, care pretindem că am prăznuit toate acestea, ne găsim acum lipsiţi de ceea ce gândeam că avem?
Evanghelia ne pune în această situaţie permanent şi în diferite moduri. Ucenicii, care fuseseră cu El de la început sunt cei care se leapădă de El în momentul încercărilor; cel dintâi va fi ultimul şi cel de pe urmă va fi cel dintâi.
Propria noastră încredere, fiind prezenţi la Naşterea şi Botezul Său, este subminată. Hristos a plecat de la noi pentru a-Şi începe slujirea. Totuşi nu suntem lăsaţi în această situaţie. Căci, dacă Hristos trebuie să plece de la noi pentru a-Şi începe misiunea, atunci suntem în situaţia de a vorbi cu Hristos, pentru a auzi ceea ce are de zis – pentru că acestea ne sunt adresate nouă astăzi. Hristos a venit pentru a-i chema pe păcătoşi, nu pe drepţi.
Acesta este al doilea aspect care reiese din lectura de astăzi. Hristos pleacă la cei care stăteau în întuneric pentru a le propovădui Împărăţia; lumina a răsărit pentru cei aflaţi în latura şi în umbra morţii.
Doar cei din întuneric au nevoie de lumină. Lumina despre care se vorbeşte nu este o lumină fizică, în mod clar. Ci, mai degrabă, este o lumină duhovnicească, lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, şi viaţa în comuniune cu El, aşa cum a devenit ea posibilă în şi prin Hristos.
Dar dacă aceasta este lumina despre care se vorbeşte, putem fi siguri că cei care stăteau în întuneric nu ştiau că sunt în întuneric; ei ar fi spus că văd foarte clar lucrurile. Numai în lumina adusă de Hristos cei care stau în întunericul păcatului şi al morţii pot să realizeze că stau în întuneric. Acesta lumină abia a început să ne răsară nouă; doar după ce am fost martori la Naşterea lui Hristos şi la Teofanie putem realiza acum cât de departe suntem de El.
Există o lege generală a vieţii duhovniceşti. Nu începem cu o conştientizare a propriei noastre situaţii, a păcătoşeniei noastre, şi apoi venim la Hristos ca răspuns la problemele noastre. Dacă încercăm sa facem aceasta, cu siguranţă vom diagnostica greşit problema şi vom crea un mântuitor după chipul nostru.
Mai degrabă, începem cu Hristos, Care ne arată adevărul atât despre Dumnezeu, cât şi despre noi înşine, ca să putem ajunge, aşa cum spune în epistolă, „la măsura desăvârşirii, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”. Calea pentru a ajunge la această deplinătate a vieţii este vădită deosebit de limpede în învăţăturile lui Hristos care se desprind din lectura de astăzi – Predica de pe Munte.
Când Hristos începe să propovăduiască, mesajul Său este simplu: „Pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Pocăiţi-vă! Nu să aveţi pur şi simplu o „părere de rău”, ci convertiţi-vă, reorientaţi-vă viaţa.
Pentru a face aceasta este nevoie atât de reflectare, cât şi de acţiune: reflectare pentru a şti încotro trebuie să mergem şi acţiune ca să începem să facem paşi spre acea direcţie. Cel mai important, nu avem timp de pierdut, pentru că Împărăţia cerurilor s-a apropiat.
Astfel, să ne rugăm să nu întârziem, ci să ne grăbim să împlinim îndemnul adresat nouă de Hristos, pentru ca şi noi să ajungem să stăm în lumină.
(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)