Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

„Dintre toate rânduielile liturgice aparținând Postului, una este de o importanță crucială pentru înțelegerea acestuia, iar aceasta, fiind specifică Ortodoxiei, este în mai multe feluri o cale spre înțelegerea tradiției sale liturgice. Această rânduială este aceea care interzice oficierea Sfintei Liturghii în zilele de rând. Indicațiile sunt clare: nu se săvârșește nicidecum Sfânta Liturghie în zilele de Luni până Vineri din timpul Postului, cu o singură excepție – la sărbătoarea Bunei Vestiri, dacă aceasta cade într-una din aceste zile. Miercurea și Vinerea este totuși rânduită o slujbă specială a Sfintei Euharistii; aceasta se numește Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.

Atât de mult s-a uitat sensul acestei rânduieli, încât în multe parohii, în special în acelea care au fost expuse pentru o perioadă îndelungată influențelor apusene și latine, aceasta pur și simplu nu s-a respectat, iar practica specific latină a liturghiilor zilnice – „particulare” sau „de pomenire” – se continuă de-a lungul întregului Post. Dar chiar și acolo unde această rânduială se respectă, nu se face nici un efort pentru a pătrunde dincolo de o ascultare formală și de a înțelege semnificația ei duhovnicească, „logică” profundă a Postului. Prin urmare, este important să explicăm aici amănunțit semnificația acestei rânduieli care transcende cadrul Postului și pune în lumină întreaga tradiție liturgică a Ortodoxiei.

În termeni generali vorbind, avem aici expresia și aplicarea unui principiu liturgic fundamental: incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea. Dar, totuși, pentru a înțelege semnificația acestui principiu, trebuie să începem nu cu postirea ci cu Sfânta Euharistie. În tradiția ortodoxă, care este profund diferită în această privință de teologia și practica euharistică a catolicismului apusean, Sfânta Euharistie și-a păstrat întotdeauna caracterul său sărbătoresc și luminos. Ea este, întâi de toate, taina venirii și prezenței lui Hristos printre apostolii Săi și, prin urmare, ea este – într-un sens foarte real – sărbătoarea Învierii Sale. Cu adevărat venirea și prezența lui Hristos în Sfânta Euharistie constituie pentru Biserică dovada Învierii Sale. Bucuria și „arderea” inimilor trăită de apostoli când, în drum spre Emaus, Hristos Însuși li S-a descoperit la „frângerea pâinii“ (Luca XXIV, 13-35) constituie pentru Biserică izvorul veșnic al cunoașterii sale „experimentale” și „existențiale” a Învierii. Nimeni nu a văzut cu adevărat Învierea lui Hristos, totuși apostolii au crezut în ea, nu pentru că cineva îi învățase așa, ci pentru ca ei au văzut pe Domnul Cel Înviat când „ușile fiind încuiate” El a apărut printre ei și a luat parte la masa lor.

Totuși, Sfânta Euharistie este aceeași venire și prezență, aceeași bucurie și ardere a inimii, aceeași cunoaștere supranaturală și, în plus, absolută a faptului că Domnul Cel Înviat S-a făcut cunoscut pe Sine la „frângerea pâinii“. Și atât de mare este această bucurie încât Biserica primară consideră ziua Sfintei Euharistii nu ca pe o zi obișnuită ci ca Ziua Domnului – o zi plasată dincolo de timp pentru ca în Sfânta Euharistie „s-a arătat” Împărăția lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină, Hristos Însuși a mărturisit apostolilor că le-a dăruit Împărăția lui Dumnezeu, încât ei să poată „mânca și bea la masa Lui în Împărăția Lui“. Prin prezența lui Hristos cel Înviat, care S-a înălțat la ceruri și stă de-a dreapta Tatălui, Sfânta Euharistie este, deci, participarea la Împărăția lui Dumnezeu, care este „bucurie și pace în Duhul Sfânt“. Sfânta Împărtășanie este „hrana nemuririi“, „pâinea cerească“, iar apropiind-o de Sfânta Masă ea se înalță cu adevărat la cer. Sfânta Euharistie este astfel sărbătoarea Bisericii, sau mai bine spus este Biserica însăși ca sărbătoare, ca împărtășire din prezența lui Hristos, ca anticipare a bucuriei veșnice a Împărăției lui Dumnezeu. De fiecare dată când Biserica săvârșește Sfânta Euharistie ea este „acasă” – în cer; ea se înalță acolo unde Hristos S-a înălțat pentru ca noi să putem „mânca și bea la masa Lui în Împărăția Cerurilor…“. Înțelegem apoi de ce Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, pentru că postirea(dupa cum vom vedea) constituie expresia fundamentală a Bisericii ca fiind într-o stare de pelerinaj, ca fiind în drumul său către Împărăția cerească. Iar „fiii Împărăției“, a spus Hristos, „nu pot posti atâta timp cât Mirele este cu ei” (Matei IX, 15).

Dar ne putem pune întrebarea atunci de ce se administrează Sfânta Împărtășanie în zilele de post la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Nu contrazice oare această principiul enunțat mai devreme? Pentru a dezlega această întrebare, trebuie să luăm în considerare acum al doilea aspect al înțelegerii ortodoxe asupra Sfintei Împărtășanii, semnificația sa ca izvor și putere de sprijin în ostenelile noastre duhovnicești. Dacă, așa cum tocmai am văzut, Sfânta Împărtășanie este plinirea tuturor ostenelilor noastre, ținta spre care năzuim, bucuria fundamentală a vieții noastre creștine, ea este de asemenea și în mod necesar izvorul și începutul ostenelilor noastre duhovnicești, darul divin care ne ajută să cunoaștem, să dorim și să aspirăm către o comuniune desăvârșită în ziua cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu. Pentru ca Împărăția lui Dumnezeu deși a venit, deși vine în Biserică, se va plini la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va umple Creația cu Duhul Său. Cunoaștem aceasta și devenim părtași la ea, pregustând-o; suntem părtași acum la Împărăția lui Dumnezeu care va să vină. Vedem și pregustăm slava si binecuvântarea ei, dar suntem încă pe pământ și întreaga noastră existență pământească este astfel o lungă și adesea dureroasă călătorie către Ziua Domnului.

În această călătorie avem nevoie de ajutor și sprijin, putere și mângâiere, pentru că „Stăpânitorul acestei lumi” încă nu a renunțat la luptă; dimpotrivă, știind că a fost biruit de Hristos pune la cale o ultimă și înverșunată luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a îndepărta de la El pe cât mai mulți posibil. Atât de dificilă este această luptă, atât de puternice sunt „porțile iadului“, încât Hristos Însuși ne vorbește despre „calea cea strâmtă” și despre faptul că puțini sunt aceia care sunt capabili să o urmeze. Iar în această luptă principalul nostru ajutor este tocmai Trupul și Sângele lui Hristos, acea „hrană esențială” care ne ține vii, duhovnicește vorbind, și care, în ciuda ispitelor și a primejdiilor, ne face următori ai lui Hristos. Astfel, împărtășindu-ne, ne rugăm:

„Și să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire și curăție, spre luminare și pază, spre mântuirea și sfințirea sufletului și a trupului; spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei cele rele și a lucrării diavolești, care se lucrează cu gândul în mădularele mele; spre înzdrăvenirea și dragostea cea către Tine, spre îndreptarea și întărirea vieții, spre înmulțirea faptei celei bune și a desăvârșirii, spre plinirea poruncilor și spre împărtășirea cu Sfântul Duh, ca merinde pentru viața de veci…

…să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele. Și în toate încheieturile, în rărunchi și în inimă… arată-mă locaș numai al Duhului Tău și să nu mai fiu salaș păcatului, ci ție casă, prin primirea împărtășaniei. Ca de foc să fugă de mine, tot lucrul rău, toată patima…”

Și dacă Postul și postirea constituie intensificarea acestei lupte, aceasta se întâmplă deoarece – conform Sfintei Scripturi – ne aflâm atunci față în față cu răul și întreaga sa putere. Atunci avem nevoie în mod deosebit de ajutorul și de puterea acelui Foc dumnezeiesc; de Împărtășania cu darurile mai înainte sfințite specifice Postului Mare, adică Darurile sfințite la Euharistia din Duminica trecută și păstrate pe masa altarului pentru administrarea în zilele de Miercuri și Vineri.

Sfânta Euharistie nu se săvârșește în zilele de post deoarece aceasta este o mișcare continuă de bucurie; iar în Biserică avem prezența neîncetată a roadelor Sfintei Euharistii. Întocmai cum Hristos „Cel văzut” S-a înălțat la cer, tot așa El este prezent în mod nevăzut în lume; întocmai cum Paștele este prăznuit o data pe an tot așa lumina sa se revarsă peste întreaga viață a Bisericii; întocmai cum Împărăția lui Dumnezeu va să vină și totuși se află deja în mijlocul nostru, așa se întâmplă și cu Sfânta Euharistie. Ca taină și sărbătoare a Împărăției, ca praznic al Bisericii, Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea și nu se săvârșește în timpul Postului; ca har și putere a Împărtășaniei care este lucrătoare în lume, ca izvor al „hranei esențiale” și armă a luptei noastre duhovnicești, Sfânta Euharistie se găsește chiar în centrul postirii; ea este cu adevărat mâna cerească ce ne ține vii în călătoria noastră prin deșertul Postului.

Sursa: Pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *