ÎPS Bartolomeu Anania: „Nu mai plânge”! – Predică la Duminica a 18-a după Rusalii (Învierea fiului vaduvei din Nain)

Iubiţi credincioşi, se apropie Domnul de o femeie văduvă căreia îi murise copilul şi pe care-l ducea la groapa şi-i spune: „Nu mai plânge!” Iar noi citim aceste cuvinte în Sfânta Scriptură şi ne întrebăm cum să nu plângă biata femeie, de vreme ce văduvă fiind şi pierzându-şi singurul copil rămânea singură, fără nici un sprijin. Acest „Nu mai plânge!” este cheia Evangheliei de astăzi. Şi aş vrea să încerc să înţelegem împreună dacă acest îndemn, dacă această poruncă: „nu mai plânge” este sau nu îndreptăţită. (…) Iubiţii mei, înainte însă de a ni se spune cuvintele Domnului către femeie: „Nu mai plânge!”, evanghelistul ne avertizează că Domnului I s-a făcut milă, I s-a făcut milă de femeie.

Cu alte cuvinte a avut în vedere factorul social. O femeie văduvă este, de obicei prin definiţie, o femeie săracă pentru că-i lipseşte bărbatul care munceşte la câmp pentru întreaga familie. Şi în lipsa bărbatului toate poverile cad pe seama ei. Avea însă pe acest fecior care sigur era în putere şi o ajuta. Aşadar, din doi bărbaţi în casa ei, rămăsese cu unul şi acum prin moarte îi pleca şi acesta. Rămânea singură cu casa pustie şi cu sufletul pustiu. Este firesc, zicem noi, să plângem un mort. Dar dacă ne punem bine întrebarea, oare plângem pe mort sau ne plângem pe noi înşine? Femeia îşi plângea feciorul pierdut, dar indirect, şi poate mai adevărat decât aceasta, se plângea pe ea. Îşi plângea singurătatea de care urma să fie cuprinsă de acum încolo. Singurătatea şi sărăcia mai cumplită şi izolarea de ceilalţi oameni pentru că oamenii înstăriţi – ştim foarte bine aceasta – nu se uită îndelung la cei săraci.

Iubiţii mei, ne găsim în faţa fenomenului morţii şi prima întrebare care se pune este: ne este frică de moarte sau nu ne este frică de moarte? Într-o privire generală am zice şi da şi nu. (…) Moartea ca şi naşterea sunt singurele noastre certitudini. Eşti sigur ca fiinţă omenească, eşti sigur că te-ai născut, că exişti şi eşti foarte sigur că vei muri. De aceasta nu se îndoieşte nimeni. Dacă cineva nu a murit într-un accident se spune că a murit de moarte naturală. Dar este oare moartea naturală? Face ea parte din firea, din cumpăna existenţei acesteia? Nu, iubiţii mei, moartea nu este naturală pentru că nu a fost creată de Dumnezeu. A fost creată de om care a vrut să moară. Hai, să mergem înapoi la protopărinţii noştri, Adam şi Eva. Domnul face cu ei un contract: „Iată, v-am aşezat în acest Rai şi trebuie să-Mi ascultaţi cuvântul Meu: să nu faceţi cutare lucru”. Dar ei l-au înfruntat pe Dumnezeu şi au făcut împotriva poruncii Lui.

Dar Dumnezeu îi avertizase: „Dacă faceţi cutare lucru pe care Eu vă poruncesc să nu-l faceţi, cu moarte veţi muri”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi crease pe primii oameni nemuritori. Dar moartea exista virtual. În ce? În păcatul lor tot virtual. Şi aceasta pentru că tot Dumnezeu i-a înzestrat pe primii oameni printre alte însuşiri şi cu libertate. Dumnezeu nu a vrut să creeze un sclav, un rob, un înlănţuit, ci o fiinţă liberă care poate să dispună de propria ei voinţă. Numai că, pe când libertatea lui Dumnezeu este absolută, a unei Fiinţe absolute, libertatea omului în calitate de creatură este condiţionată, este o libertate opţională. (…). Aşadar, în prima şi ultima instanţă, libertatea este splendidă, dar în acelaşi timp este dramatică şi poate deveni tragică.  Omul, prin orgoliul său, a zis: „De ce să fac cum zice El? Hai, mai bine să fac cum vreau eu”. Şi a făcut cum a vrut el şi cum l-a îndemnat diavolul şi a ales calea păcatului, calea căderii, calea neascultării, calea nesupunerii. Şi atunci sa instaurat moartea în lume prin păcatul omului născut din propria sa libertate, dar nu libertatea ca vină sau ca păcat, ci din reaua folosinţă a libertăţii. (…)

Aşadar, iubiţii mei, noi suntem moştenitorii protopărinţilor noştri, Adam şi Eva. Avem în genele noastre nu numai genealogia lor, dar avem în genele noastre spirituale şi păcatul lor. Şi dacă ei au murit, şi noi murim şi astfel în toată omenirea s-a instalat moartea ca un fenomen zis natural. (…) Şi atunci de ce, totuşi, spaima de moarte? (…) tocmai spaima de moarte este argumentul că moartea nu este un fenomen natural şi că este un accident în existenţa omenirii. Accidentul suferit atunci la protopărinţii noştri şi pe care noi îl moştenim. Că dacă ar fi moartea naturală nu ne-am teme de ea. Animalul nu se teme de moarte, câinele nu se teme de moarte, moare foarte liniştit. (…) Numai omul dacă simte că se apropie moartea începe să se zbată, să ţipe, să urle uneori ca disperatul sau să devină posac. Şi aceasta de cele mai multe ori pentru că uităm că pe lângă moarte există şi înviere.

Aceasta a vrut Domnul Iisus Hristos să demonstreze prin învierea fiului văduvei din Nain: că în lume nu există doar moarte, există şi înviere. Şi prin minunea Sa a arătat că învierea poate exista chiar sub ochii oamenilor. Domnul n-a venit în lume să-i învie pe toţi morţii din vremea Lui şi dinaintea Lui. Dar a venit să ne demonstreze că se poate învia. L-a înviat pe fiul văduvei din Nain, a înviat-o pe fiica lui Iair – despre care vă voi vorbi altă dată, şi – vă amintiţi – l-a înviat pe Lazăr. De ce plângea mama băiatului mort? Oare ea nu credea în înviere? Nu ştim. S-ar putea să nu fi crezut în înviere, dar să ne amintim că Marta, sora lui Lazăr care murise, credea în înviere. (…) Marta credea în învierea morţilor şi totuşi îşi plângea fratele. Şi poate că se plângea şi pe ea şi pe sora ei Maria de pierderea unui sprijin pentru că aici intrevine şi factorul social ca şi factorul psihologic. După ce ţi-a plecat mortul din casă şi vezi scaunul pe care obişnuia el să şadă, te uiţi la scaunul gol şi începi să plângi cu hohote.

Îl plângi pe mort? Nu e foarte sigur. Plângi scaunul? Nici atât! Plângi golul care îţi stă ţie în faţă. Şi plângi distanţa care te desparte de cel dus. Şi simţi că ceva s-a prăbuşit în tine şi că, prin moartea lui, o parte din moarte s-a instalat în propria ta fiinţă. Aceasta este jalea celui care plânge atunci când moare cineva. Dar dacă te gândeşti mai cu credinţă, mai cu putere la înviere, atunci poţi să plângi omeneşte, dar creştineşte nu ai dreptul să plângi. Ne spune Sfântul Pavel: „Atunci când moare cineva, să nu vă întristaţi ca aceia ce nu au nădejde.” Cei lipsiţi de nădejde erau păgânii care nu credeau nici în suflet şi nici în învierea morţilor. (…)

Dar Pavel spune: „Noi prin Învierea lui Hristos avem nădejde că şi noi vom învia pentru că El, Hristos, prin Învierea Lui din morţi este pârga învierii noastre.” Pârga este primul fruct sau primul pâlc de fructe care se coace într-un pom. El este deci certitudinea că şi celelalte poame se vor coace asemenea lui, că vor veni după el, că-l vor urma. Aşa este Iisus, pârga propriei noastre învieri. Acesta este pivotul credinţei creştine şi aceasta este seninătatea cu care un creştin trebuie să privească moartea. (…) Iubiţii mei, una este să plângi un mort omeneşte pentru faptul că se desparte de tine şi că te desparţi de el. Aceasta este o întristare firească. Dar nu este firească tristeţea asupra morţii însăşi de vreme ce ştim că-n spatele ei este învierea, învierea şi a sufletului şi a trupului prin minunea lui Dumnezeu de atunci, de la sfârşitul veacurilor.

sursa: ÎPS Bartolomeu Anania – transcrierea unor frgamente din Predica rostită în Duminica a 20-a după Rusalii, 2001

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.