,,Nu este patimă mai grea și care să prindă mai repede sufletele oamenilor ca invidia, iar aceasta, prea puțin întristându-i pe ceilalți, îi face rău, în primul rând, celui ce-o poartă” (Sfântul Vasile cel Mare)
Sfântul Casian privește invidia ca o patimă secundară, care deține de mândrie (superbia). Invidia însă este o patimă puternică, care chinuiește groaznic ființa umană. Din ea, ca dintr-un izvor blestemat, curg sumedenie de păcate. Invidia face să clocotim de mânie și să nu ne putem stăpâni. Sfântul Vasile cel Mare aseamănă invidia cu vipera. După cum viperele se nasc sfâșiind pântecele în care s-au format, tot așa și invdia nimicește sufletele care o produc. Ce poate fi mai pierzător ca această boală? Ea e ruina vieții, prăpădirea firii, ura celor date nouă de Dumnezeu, dușmănie contra Divinității. Răul de nesuferit al invidiei este învățătura șarpelui, invenția demonilor, semănătura vrăjmașului, arvuna pedepsei, pierderea evlaviei, drum spre gheenă, lipsire de împărăția cerurilor. Originea invidiei este însuși diavolul, căci „prin pizma diavolului a pătruns moartea pe pământ”(Înț. Solomon 2, 24).
Invidia a împins pe diavol să lupte contra lui Dumnezeu, pe care-L ura, din cauza generozității Sale față de om. Dar neputând izbuti nimic împotriva lui Dumnezeu, porni război contra omului, încercând să se răzbune pe acesta. Cu această armă unică, de la întemeierea lumii și până la sfârșitul ei, ne rănește pierzătorul vieții noastre și ne prăbușește pe toți, bucurându-se de pieirea noastră. Ne dărâmă odată cu el prin aceeași boală prin care a căzut el însuși. Se știe însă că diavolul a căzut prin mândrie. Dar mândria și invidia sunt așa de indisolubil unite de cele mai multe ori încât se substituie una alteia. Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, dorința de a plăcea oamenilor, ignorând principiile de moralitate, și iubirea de sine, în sensul de egoism , sunt strâns legate de slava deșartă și de mândrie. Egoist este cel care săvârșește lucrurile pentru sine, chiar dacă face aceasta conform poruncii lui Dumnezeu. Cel stăpânit de egoism caută ca în orice împrejurare să umbrească pe alții și să se scoată pe sine în evidență. Și cum uneori alții îl întrec prin calitățile și situația lor, atunci el se umple de pizmă împotriva acestora și face tot ce-i stă în putință spre a-i surpa și a le micșora prestigiul. El caută să placă oamenilor spre a căpăta slava de la aceștia. Este slugarnic, mai ales de față de cei ce-i ce pot hrăni egoismul. „Îndeplinește voia vreunui om și caută să facă pe placul aceluia, chiar dacă ceea ce se săvârșește este vrednic de dispreț”. „Este harnic în fața celor ce-l laudă, dar trândav în prezența celor care-l critică. Dacă însă ar căuta să placă lui Dumnezeu, ar fi totdeauna și pretutindeni la fel”.
Același sfânt se ridică cu vehemență împotriva celor ce caută să fie slăviți de oameni, caracterizându-i ca „necredincioși și străini de cinstirea lui Dumnezeu”. Un astfel de suflet lesne este încolăcit de diavolul invidiei, care-i suge toată vlaga duhovnicească. Invidiosul nu mai găsește nimic bun la alții, îndeosebi la cei ce-l întrec în calitățile trupești și sufletești și în bunăstare material. „Se constată, zice Sfântul Casian, că invidia este cea mai vătămătoare dintre patimi și cea mai greu de tămăduit, întrucât ea se aprinde prin însuși lucrurile cu care celelalte se sting”. Vrei să te porți cuviincios și să arăți dragostea celui ce te invidiază, el și mai mult se pornește împotriva ta. Viața duhovnicească a ta, mireasma virtuților tale, darurile date ție de Dumnezeu, făcute roditoare și prin strădania ta, sporesc invidia dușmanului tău. În această situație, „invidiosul este un blasfemiator, pentru că nu se ridică atât contra omului, cât mai ales contra lui Dumnezeu”. Invidia lăstărește ura. Ura și invidia sunt nedespărțite, uneori identice. Sfântul Vasile cel Mare spune că ura este un păcat împotriva dragostei. „Dacă cel ce iubește pe aproapele se numește fiul lui Dumnezeu, atunci cel ce urăște pe aproapele este socotit fiul diavolului”, că acesta dintru început a fost urâtor de oameni. „Ura este diavolul. Deci după cum cel care are dragoste are în sine pe Dumnezeu , tot astfel cel care are ură hrănește în sine pe diavolul”, numindu-se ucigaș, fiindcă ucide cu dispoziția de ură. „Duplicitatea caracterului, ca rod al invidiei, face ca oamenii să rețină în adânc ură și să abordeze o aparență spoită de dragoste, la fel ca stâncile marine, care, acoperite de puțină apă, constituie un rău neprevăzut pentru cei neatenți”. Invidia este soră bună cu uciderea, cum spune Apostolul: „…cei plini de invidie , plini de ucidere” (Rom. 1, 29). Invidia și ura l-au ucis pe Avel, l-au vândut pe Iosif, l-au prigonit pe David, L-au răstignit pe Domnul slavei și continuă să nimicească pe oameni. Prin glasul celui iubit Apostol al Domnului, Sfântul Duh spune categoric: „Oricine urăște pe fratele său este un ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică, dăinuitoare în el” ( I In. 3, 15).
Ura deci, identifică de multe ori a fi aceeași cu invidia, transformă pe om în ucigaș al aproapelui. Ca și la mânie, și în acest flagel al invidiei și urii pornirile lăuntrice pătimașe se vădesc în manifestările trupești. „Invidioșii se cunosc după chip. Ei au privirea uscată, întunecoasă, strâmbă și amenințătoare, sprâncenele căzute, obrazul palid și trist; buzele le tremură, dinții scrâșnesc, cuvintele sunt turbate, invectivele fără frâu, mâinile gata de violență, înarmate cu ura sufletului înfuriat. Acest suflet e răvășit de suferință și lipsit de criteriul adevărului în judecarea lucrurilor”. Starea afectivă și în mare măsură și cea cognitive sunt profund și stăruitor zdruncinate de această sălbatică patimă a invidiei și urii. Potrivit concepției Sfântului Vasile cel Mare, spre a ne izbăvi de invidie sau a nu fi prinși în mrejele ei, se cuvine să gândim totdeauna că cele de aici sunt trecătoare și nu merită osteneala unei preocupări insistente. Să nu socotim mare sau extraordinar ceva din cele omenești, nici bogăția, nici slava, care pălește, nici robustețea trupului. Acestea sunt instrumente ale virtuții, pentru cei ce le folosesc bine; nu ele în sine conțin fericirea, ci prin ele se dobândește fericirea, dacă sunt bine folosite.
Cine le va întrebuința rău ajunge un nenorocit, întocmai ca acela care, primind o sabie spre a se apăra de dușmani, se rănește de bunăvoie cu această sabie. Ridicându-ne cu mintea deasupra lucrurilor omenești și privind la binele real și vrednic de laudă, nelăsându-ne copleșiți de admirație în fața lucrurilor lumii, cu greu vom putea invidia vreodată. Să gândim întotdeauna că cei înzestrați cu inteligență, cu darul vorbirii sau scrierii frumos, cu talentul cântării sau alte calități, necesare Bisericii și societății, au primit de la Dumnezeu aceste daruri și ei sunt aceia prin care noi primim lumina și propășirea în virtute. Iar pe cei care strălucesc printr-o aleasă viață duhovnicească, nicidecum să nu-is invidiem, ci dimpotrivă să ne dăm silința de a-i urma în viață după puterile noastre. Cultivând în noi sentimentul dragostei de Dumnezeu și de aproapele, și chiar de noi înșine la măsura aceleia față de aproapele, invidia nu va izbuti să ne stăpânească precum stă scris: „… dragostea nu pizmuiește…” (I. Cor. 13, 4).
Bibliografie: Arhim. Popa O. Ioan-Ioasaf – Despătimirea omului și înveșmântarea cu virtuți, pp,226-231, editura „Credința Strămoșeașcă” 2008