Împotrivirile pe care le avem din partea duhului întristării, dojenile care îl duc pe om la însingurare și dezamăgire, toate împunsăturile conștiinței împotriva păcatului sunt de fapt demonice, pentru că întristarea după Dumnezeu nu i se opune omului, nu-l lovește, nu-l trăsnește, nu-l aruncă în iad, ci îi dă mângâiere, curaj, pace, bărbăție, dezmeticire. Îi spune: „Nu te teme, vino iarăși! Înainte, începe de la început!”
„Dar întristarea după Dumnezeu nu i se opune omului, ci-i spune: Nu te teme, ci vino iarăși! Căci știe că omul este neputincios și îi dă putere.” (Avva Isaia Pustnicul)
Nu se îndeletnicește cu căderea și o uită și poruncește sufletului să pornească iarăși spre Hristos. Căci știe că omul e neputincios și nu poate face nimic altceva decât să păcătuiască.
Duhul satanicesc al întristării îi produce omului neliniște, luptă, strâmtorare, cădere în aceleași păcate. Întristarea demonică este rezultatul și dovada nepocăirii, a egoismului înfricoșător ascuns în noi. Întristarea cea după Dumnezeu, dimpotrivă, vine ca o rouă, ca un zâmbet, ca o tovărășie, ca o odihnă în viața noastră, ne dă putere, bucurie, curaj. Simțim ca și cum n-am fi făcut nimic rău, ca și cum ne-am începe acum viața. De aceea, zice: „Nu te preda învins întristării!”
Lasă doar întristarea duhovnicească după Dumnezeu, care este prăznuirea inimii ce se bucură de pocăință și de viață dumnezeiască.
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Avva Isaia – Cuvinte ascetice, Ed. Sf. Nectarie