Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască

Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.

Însă întoarcerea spre Dumnezeu cu nădejde, chemarea Lui în ajutor nu este încă totul, căci multe în viaţa noastră depinde de noi înşine. Cât de des spunem: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi inimă curată, dă-mi cuvântul cel drept!…”? Iar când apare posibilitatea să acţionăm potrivit cu propria rugăciune, după porunca inimii noastre, nu ne ajunge curajul să purcedem prin faptă la ceea ce cerem de la Dumnezeu. Şi atunci pocăinţa noastră, avântul sufletesc rămân sterile.

Pocăinţa trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acuma. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Hristos: nu oricine spune „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe aceastea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia – toate aceste roade minunate pot încă de pe acum transforma pământul în rai, dacă am putea să le rodim asemenea unui copac…

Mitropolitul Antonie de Suroj, Bucuria pocăinţei, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, p. 39

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.