Dumnezeu este Iubire, dar este şi Dreptate. Este Dragoste şi Justiţie în acelaşi timp. Omul trebuie să se raporteze la Iubirea lui Dumnezeu cu iubirea sa, prin ascultarea poruncilor Sale: ”De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” [1] şi “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” [2].
Ca să rămânem în Iubirea lui Dumnezeu condiţia este să păzim poruncile Sale: “Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui”.[3] Altfel de iubire, declarativă, pe care i-o arătăm lui Dumnezeu, nu există. Dumnezeu primeşte şi nu recunoaşte iubirea noastră decât numai prin fapte, umblând după poruncile lui Dumnezeu: “Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui” [4].
Când nu ascultăm de El, ci ascultăm de cel ce ne îndeamnă, de un vrăjmaş a lui Dumnezeu, nu mai putem spune că-L iubim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu mai poate fi Iubire, pentru om, în sens de binecuvântare, numai în sens de dreptate sau judecată.
Pentru că Dumnezeu este Iubire, nu l-a nimicit pe om odată ce s-a stricat, ci i-a mai dat o şansă, a celei de a doua zidiri a sa, prin moarte, pentru a nimici păcatul din el şi prin Înviere ca să-l reaşeze în starea în care l-a creat şi de unde omul căzuse. Dumnezeu înfăptuieşte această restaurare a omului, prin actul răscumpărării lui, realizată de Fiul lui Dumnezeu prin Jertfa Sa de pe Cruce.
Dacă omul ar fi ascultat de glasul lui Dumnezeu, ar fi rămas în stare desăvârşită, de veşnicie şi în permanentă iubire a lui Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu n-a încetat după cădere, aşa cum n-a încetat nici iubirea, dar a îmbrăcat o altă formă, un alt stadiu, una mai grea, mai dificială, în care omul trebuie să se lupte pentru a primi cununa. Pentru că s-a făcut ascultător de glas străin decât al Tatălui său, îi este tot mai greu să deosebească şi să aleagă de cine să asculte. Dacă până la cădere cunoaşte un singur glas, glasul Tatălui, la auzul căruia era fericit şi uşor de înţeles, după cădere s-au înmulţit glasurile şi i-a fost tot mai greu să distingă glasul lui Dumnezeu şi pe care dintre ele să-l asculte. De când s-a văzut omul singur să aibă grijă de viaţa lui, din cauza necazurilor şi a grijilor, parcă nu mai auzea glasul lui Dumnezeu şi timp nu avea, fiindcă pierduse veşnicia. Dar Dumnezeu Milostivul niciodată nu l-a părăsit pe om, niciodată n-a încetat să-i vorbească, să-l îndrume şi să-l ajute. Şi atunci, când se îndepărtează de Dânsul, îi porunceşte să se întoarcă, cu cât se îndepărtează mai mult, îi porunceşte tot mai mult să se întoarcă şi să revină la iubire şi comuniune cu El.
[1].- Ioan 14, 15.
[2].- Ioan 14, 21.
[3].- Ioan 15, 10.
[4].- 2 Ioan 1, 6.
Sursa: www.argatuioan.wordpress.com