În secolul XX, sufocat de atrocităţi şi ideologii devastatoare, pronia lui Dumnezeu a vegheat căutarea spirituală a poporului dreptcredincios prin călăuzirea excepţională a unor mari Părinţi duhovniceşti, câţiva dintre ei deja canonizaţi. Cuviosul Paisie Aghioritul, prin măsura nevoinţelor şi a pătimirilor sale dar şi graţie harismelor şi înţelepciunii lui fără egal, se bucură azi de multă preţuire şi de o recunoaştere unanimă, cinstirea lui dobândind deja un caracter pan-ortodox. În pofida dorinţei lui de retragere şi de asceză în singurătate, justificate din perspectiva vieţuirii monahale, Dumnezeu l-a menit întâlnirii cu oamenii şi povăţuirii lor duhovniceşti, fie în lume, la m-rea Souroti sau în alte locuri, fie în Athos, la Panagouda sau la alte chilii unde s-a nevoit. Pelerinii dau mărturie până astăzi de experienţele trăite în preajma acestui om, sfaturile şi convorbirile consemnate de aceştia în scris şi publicate în varii cărţi, deja traduse în foarte multe limbi, hrănind realmente sufletul creştinilor doritori de mântuire. Cuviosul Paisie nu a ocolit pe nimeni, i-a povăţuit pe toţi cei care îl căutau, dar spusele sale despre tineri vădesc un interes aparte şi o preocupare profundă pentru această categorie de vârstă. Era conştient că viitorul societăţii şi al Bisericii depind de educarea lor.
Monahul aghiorit a observat în repetate rânduri schimbarea vremurilor şi a generaţiilor. Ca termen de comparaţie, se referea la anii tinereţii lui, marcaţi de un parcurs ascetic şi de un mare avânt spiritual. Încă de mic citea asiduu vieţile sfinţilor, postea, priveghea şi căuta tovărăşii cu tineri pe potriva lui. Ce motiva acest precoce elan duhovnicesc? O dorinţă după Dumnezeu sădită în el de evlavioasa sa mamă, formată în duhul preotului sfânt din sat, Cuviosul Arsenie Capadocianul (al cărui nume l-a purtat ca mirean monahul de mai târziu). Părintele Paisie a urmat poveţele ei şi a luat aminte la exemplul ei tăcut, fiind convins totodată cât e de importantă rugăciunea părinţilor şi mai ales a mamei. „Arsenie şi-a petrecut anii tinereţii în nevoinţe ascetice”, notează biograful său, ajutându-i duhovniceşte şi pe alţi tineri de vârsta lui.
La anii deplinei maturităţi, Cuviosul Paisie a putut să ofere o diagnoză corectă a stării tinerilor de atunci. O mare parte dintre ei erau purtaţi de „duhul răzvrătirii” şi de obrăznicie, fiind modelaţi în felul acesta de „mediul lumesc” şi de „părinţii lumeşti”. Printr-o exagerată permisivitate, părinţii şi-au „stricat” copiii, necultivându-le mărimea de suflet; tinerii, în opinia monahului aghiorit, nu mai au duh de jertfă ci unul căldicel, sunt slăbănogiţi şi lipsiţi de bărbăţie, căzând pradă uşoară păcatului. Aceste deprinderi se transmit şi în monahismul contemporan, constituind un handicap greu de surmontat. Cuviosul Paisie afirma că „vicleanul exploatează vârsta tânără”, prin lipsa de experienţă şi prin înclinaţiile firii. „Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale” spune psalmistul (Ps 118, 9). În nenumărate rânduri monahul aghiorit a subliniat necesitatea înfrânării pentru tinerii aspiranţi la o viaţă duhovnicească autentică. Deşi un efort colosal pentru tinerii de azi, Părintele Paisie îl echivala martiriului pentru credinţă. „Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc ca să se păstreze curaţi sunt consideraţi mucenici ai conştiinţei, din pricina războiului conştiinţei pe care îl rabdă şi al dispreţului celorlalţi” (N. Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, Bucureşti, 2006, p. 237). El ştia însă că doar aşa vine harul. Un mediu moral sănătos şi prieteniile duhovniceşti favorizează lupta pentru curăţie. Dimpotrivă, anturajele păcătoase i-au condus pe tineri în preajma morţii. Părintele – şi aceasta a fost una din harismele lui – fie prin sfaturi, fie prin rugăciune, i-a izbăvit pe mulţi de la un iminent sfârşit: fie ei anarhişti, îmblânzindu-i şi punându-i în rânduială, fie bolnavi psihici, liniştindu-i sau chiar vindecându-i, fie consumatori de droguri, făcându-i să renunţe la acest cumplit viciu, fie motociclişti împătimiţi de viteză, salvându-i din grave accidente, fie aderenţi ai spiritualităţilor orientale, pe care i-a întors pe făgaşul dreptei credinţe, unii devenindu-i mai apoi ucenici (cum este cazul profesorului Athanasie Rakovalis, autor, sub pseudonim, al cărţii Părintele Paisie şi marii iniţiaţi ai Indiei). La majoritatea dintre ei vedea un suflet rănit şi lipsit acasă de experienţa dragostei, pentru care noul mod de viaţă exprima un protest. În preajma Părintelui găseau căldura Duhului şi gustau schimbarea. Tinerii au aflat mereu în Părintele Paisie un prieten adevărat, în faţa căruia îşi deschideau inimile însetate de dragoste. Unii nu realizau prin ce concurs de împrejurări ajungeau la chilia Părintelui, însă marele avvă constata cu mirare, în cazul acestora, puterea rugăciunii tainice a mamelor lor.
Cuviosul Paisie ştia să găsească circumstanţe atenuante pentru debusolarea spirituală a tinerilor de azi, rupţi de repere morale, dar nu putea accepta dezinteresul. Dezinteresul echivala pentru el cu un fel de moarte spirituală. În opinia sa, tânărul, chiar dacă nu cunoaşte, trebuie să fie preocupat, să aibă „neliniştea cea bună”, trebuie să simtă nevoia sfaturilor, să caute modele adevărate de viaţă. „Lucrul de căpetenie al tânărului este să găsească un duhovnic”, spunea Părintele, un povăţuitor bun care să iubească şi viaţa monahală, ca stare a celor încercaţi. Tinerii, în măsura în care depăşesc uşurătatea vârstei şi devin conştienţi de însemnătatea vieţii spirituale, sunt puşi în faţa unor alegeri decisive pentru viitorul lor. Monahul aghiorit era adesea solicitat să recomande o cale în viaţă, fie pentru căsătorie, fie pentru monahism, însă considera că un duhovnic adevărat cultivă în tineri libertatea, „fără să-i influenţeze sau să le înăbuşe chemarea”. Îi îndemna să cumpănească bine înainte de a face un pas în acest sens, să aştepte cu răbdare, răgaz potrivit pentru finalizarea studiior. „Tinerilor care studiază şi au astfel de nelinişti, dar care încă nu s-au hotărât pentru ceea ce vor să facă în viaţă, le spun să-şi continue studiile” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. IV. Viaţa de familie, Bucureşti, 2003, p. 20).
Celor înclinaţi spre viaţa de familie, Părintele le recomanda stăruitor menţinerea în curăţie, ca pregătire pentru căsnicie şi pentru zămislirea de copii. Viaţa duhovnicească a părinţilor, şi mai ales a mamei, amprentează sufletul copilului. „Părinţii care nasc copii şi le dăruiesc trupul trebuie să contribuie, pe cât pot, şi la renaşterea lor duhovnicească” (Viaţa de familie, p. 100). Răspunderea părinţilor este uriaşă, „pentru că, potrivit cu educaţia ce o vor da copiilor lor, aceştia vor deveni clerici buni, dascăli buni etc.” (Viaţa de familie, p. 99).
Dintre ucenicii Cuviosului Paisie, cei mai mulţi erau familişti, Părintele insuflându-le o viziune duhovnicească profundă dar adaptată stării lor sociale. Tot el afirma însă: „Fireşte, mă bucur mai ales pentru tinerii care urmează viaţa monahală” (Viaţa de familie, p. 22). Pentru a veni în sprijinul lor şi a le uşura greutăţile de început, Părintele Paisie a scris chiar o Epistolă-tratat intitulată „Către începători” (inclusă în volumul Epistole, Bucureşti, 2005), în care, pe lângă sfaturi şi îndemnuri, înainte şi după intrarea în monahism, face recomandări precise cu privire la felul de vieţuire zilnic: rânduiala de rugăciune, lectura, modul postirii, numărul metaniilor şi chiar regimul somnului. Cuviosul Paisie arăta o mare preţuire pentru viaţa monahală, îndemnându-i şi pe tinerii călugări să mulţumească lui Dumnezeu. Mulţumirea ar trebui să cadă şi în sarcina părinţilor. „Pe lângă faptul că tânărul va trebui să-I arate lui Dumnezeu multă recunoştinţă pentru că i-a făcut această mare cinste de a fi primit în cinul îngeresc, bine ar fi dacă şi părinţii acestor tineri ar înţelege marea cinste ce le-a făcut-o Dumnezeu, aceea de a primi să se înrudească cu ei” (Epistole, p. 49).
Cuviosul Paisie, ca un luminător al acestor vremuri, i-a ajutat pe oameni şi a întărit Biserica, contribuind la convertirea multora. Impactul său a fost fie direct, prin sfaturi şi discuţii, fie indirect, prin cărţile rămase sau prin rugăciune. Tineri sau oameni maturi, monahi sau oameni căsătoriţi, toţi au găsit şi vor găsi în continuare în tezaurul duhovnicesc al stareţului Paisie inspiraţie pentru un parcurs spiritual autentic în aceste vremuri atât de confuze.
Pr. Cătălin Pălimaru