Acest verset este una dintre cele mai frumoase alocuțiuni pe care le cunoaștem din Sfânta Evanghelie. Este vorba despre stăpânul unui serv, care vine la Iisus cu rugămintea de a-i vindeca sluga. Nu era iudeu. Mântuitorul îl întreabă: „Crezi tu că pot să fac Eu asta?”. Iar el spune: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Aceasta înseamnă că era conștient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Iisus.
Trebuie, însă, să înțelegem că, în sine, credința omului nu este niciodată suficientă în fața lui Dumnezeu. Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinței, dar să știți un lucru: omenește, noi suntem limitați. Întotdeauna, între ceea ce putem noi să realizăm și deplinătate rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferență, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numește har.
Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos.
De aceea, în „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.
sursa: Mitropolitul Bartolomeu Anania – „Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii”, Ed. Doxologia, Iași, 2013, pp. 64 – 65.