Bucuria și rugăciunea nu se pot contrazice reciproc, deși s-ar părea că sufletul plin de bucurie și de exaltare n-ar mai avea ce să-I ceară lui Dumnezeu. Dar rugăciunea nu este doar o expresie a tristeții și bolii, strigătul unui suflet aflat în suferință. Oare când ne aflăm cuprinși de cea mai deplină și mai senină bucurie, să nu simțim nevoia de a ne îndrepta spre Dumnezeu, de a-I aduce mulțumire pentru marele dar al bucuriei care ne umple sufletul? La bucurie, ca și la necaz, sufletul trebuie, mai înainte de orice, să-L caute pe Domnul, Izvorul vieții noastre. Venind la El, căzând la picioarele Sale, să-I înfățișăm fericirea și durerea, lacrimile și bucuria.
Tot darul desăvârșit ne vine de Sus. Bucuriile și întristările, toate ne vin de la El. Iar rugăciunea este o permanentă relație cu El. Tot ceea ce este luminos, plin de bucurie în viața noastră ne este dat în dar de la Dumnezeu: tinerețea, sănătatea, fericirea în familie, frumusețea naturii, fiecare rază de soare, fiecare floare de câmp care ne încântă, tot ceea ce ne bucură și ne este scump, toate acestea le primim din mâinile Creatorului. Dar cea mai de seamă bucurie, bucuria duhovnicească întru Hristos, este deplinătatea iubirii. Adevărata fericire stă numai în iubire; numai un suflet iubitor se poate bucura de mirifica strălucire a soarelui care reflectă lumina cerescă.
Iubirea are nevoie de rugăciune, iar cel ce se bucură de iubire se roagă neîncetat, fiindcă adevărata iubire este prin ea însăși rugăciune. În iubire aflăm bucurie, dar iubirea rămâne nedesăvârșită atâta timp cât nu ne-am pus sufletul pentru semenii noștri. „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prieteni săi” (Ioan 15, 13). Străduindu-ne să ne iubim unii pe alții, să ne punem sufletul întru slujirea aproapelui, să ne uităm pe noi pentru aproapele, vom înțelege atunci că adevărata viață constă în iubire. Ne va fi clar că, atunci când am trăit doar pentru noi, am îndurat foame duhovnicească și ne-am hrănit numai cu roșcove. Cu cât ne va fi mai profundă iubirea, cu atât mai mult vom dori să ne desăvârșim. Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de un ideal și suntem mai mulțumiți de sine.
Liniștea aproapelui, pacea lui, sănătatea lui, bucuriile lui să fie și scopul vieții noastre. Pentru ele să ne rugăm zi și noapte lui Dumnezeu, asupra lor să chemăm mai înainte de toate binecuvântarea lui Dumnezeu.
Dumnezeule, fă să se unească pentru totdeauna în mine bucuria și rugaciunea și cu mulțumirea! Să se roage în mine iubirea mea pentru Tine și pentru aproapele meu; fie ca, amintindu-mi cuvintele Tale de dinaintea morții, să nu le uit niciodată: „Mi-e sete” (Ioan 19, 28). Acest cuvânt cuprinde toată iubirea Ta, setea de a mântui omenirea. Dă-mi, Doamne, și mie nu numai setea de a-mi mântui sufletul, ci și de a se mântui toți oamenii. Dă-mi a nu mă bucura de nicio bucurie pământească, trecătoare, dar dă-mi să aud chemarea: „Intră întru bucuria Domnului tău!” (Matei 25, 23).
Dă-mi puterea iubirii Tale, a rugăcăciunii Tale, iar când voi ajunge să cunosc slava Ta, dă-mi să gust din acea bucurie veșnică aflată din veac în dreapta Ta.
Bibliografie: „Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu”, pg. 166 – 167.