„Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!” – Cuvânt de învățătură la duminica a doua după Cincizecime

Împăratul și Doctorul preaînţelept, Domnul nostru Iisus Hristos, alege câţiva ucenici binevoitori şi încredinţează mâinii lor şi limbii lor vindecarea lumii. „Pe când umbla pe lângă Marea Galileii; a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El” (Matei 4,18-20).

O, mărirea voii celei adevărate şi a înţelepciunii fără de moarte! Voind să-i învețe pe oameni lucrurile uimitoare și dogma cea nouă şi viețuirea cerească şi cercetându-i pe cei care vor sluji o asemenea învăţătură, Mântuitorul a trecut cu vederea cetăţile, a ocolit stăpânirile, n-a cerut ajutorul vreunei împărăţii, a dispreţuit puterea bogăţiei, a urât tăria riturilor, nu şi-a pus nădejdea în limbile filosofilor. Şi, arătându-se înaintea lor, i-a rugat, zicându-le: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”. Pe voi, zice, am venit să vă vânez. Pescari caut şi nu împărați, pe corăbieri îi cercetez și nu pe cârmuitori. Încetați să vă luptați împotriva mării neînsuflețite, mutaţi de dragul Meu pe uscat meşteşugul pescuitului. Aici se află largul mării necredinței. În aceasta întindeți, din iubire pentru mine, plasele voastre și vânați evlavia.

„Veniţi după Mine. Și, lăsând plasele, au urmat Lui”. Ceata ucenicilor a alergat de dragul Stăpânului. N-au socotit ca închipuire chemarea, nici mărimea făgăduinţei nu i-a lipsit de nădejdi, nici nu i-a silit să scoată din gura lor asemenea cuvinte față de Stăpânul: „De ce-ţi baţi joc de noi, Omule, văzându-ne că ne luptam cu valurile? De ce batjocorești osteneala noastră prin cuvinte vrednice de râs? Ne vezi chinuindu-ne cu marea şi, în timp ce meşteşugul propovăduieşte ieftinătatea, Tu zici: Veniți după Mine şi vă voi face pescari de oameni?” Nimic din toate acestea n-au zis, nici n-au gândit, ci, în mod real, după ce cuvântul i-a pătruns ca o ancoră, L-au urmat pe Stăpânul Care le vorbea şi îi învăța tainic modul pescuirii. Învăţau să pescuiască şi cele care urmau să le săvârşească le răbdau mai întâi în chip real.  Le-a zis: „Veniți!” și, odată chemați, L-au urmat. Vedem aici o mărturie vie a cuvintelor „Veniţi”. Mântuitorul este Cel care va pregăti momeala prin cuvintele lor, El va întoarce cetăţile şi popoarele prin glasurile lor, ei sunt doar începutul propovăduirii Lui.

Desigur că Mântuitorul fi putut să folosească Împăraţi ca slujitori, să atragă limbile retorilor ca să slujească învăţătura Lui, ar fi putut să încredinţeze predica cetelor îngereşti, dar atunci importanţa slujitorilor ar fi smuls de la El doxologia. Pentru că puterea celui care slujeşte fură slava celui care lucrează. Nu a primit să fie slujit de bogăţie, ca nu cumva, însoţindu-se cu ea, să se măsluiască minunea. Pe ei ia găsit păzitori credincioşi ai minunilor Lui. Pentru că de către cei care nu dispun de nicio prerogativă omenească, de ei este păzită neştirbită puterea dumnezeirii. La fel se minunează şi soldatul când face vreo faptă vitejească cu arme lipsite de slavă. Virtutea vrea să împartă slava izbândei cu cel care a săvârşit-o.

„Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”, din acest moment ucenicii devin din pescari de mare pescari de uscat, pescari de oameni, şi înconjoară pământul cu plase. Pentru că întrucât oamenii au născocit durerea unii faţă de alţii, după pilda peştilor, să fie prinşi de plasele lor mari și să sufere ca şi peştii ca să se mântuiască. Şi degrabă, ca şi cum undiţa ar fi trecut pe la urechile lor, L-au urmat cu râvnă pe Cel Care caută jertfirile de bunăvoie. Şi luându-şi rămas bun de la plase au lăsat marea şi au urmat privirile Mântuitorului. Astfel, după ce şi-au procurat plasele Stăpânului şi s-au făcut ucenici ai pescuirii preaslăvite, când Domnul S-a urcat la ceruri, ucenicii au pescuit cu plasele harului neamurile oamenilor.

Dar, o, minuni mai presus de fire şi uimitoare! Pentru că diavolul, uimit de acestea pe care le vedea, nesuferind să vadă întinzându-se mântuirea, a întins curse ca să-i ucidă pe vestitori, să ridice chitul cel mai sălbatic din mare, împotriva pescarilor. Dar aceia, primind moartea, n-au încetat însă pescuitul şi după sfârşitul lor. Au lucrat şi după moarte porunca Stăpânului şi, cu toate că s-au ascuns în mormânt, n-au uitat apostolia lor. Pentru că şi mormintele grăiesc când harul o doreşte, pentru că este Adevărul Cel Care i-a chemat, zicându-le: „Veniţi şi vă voi face pescari de oameni!”

Aşadar, au urmat Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care a arătat mai întâi că-L iubeşte pe Dumnezeu,  și după aceea că-l iubește pe aproapele, pentru că, aşa cum spun Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca, îndată după S-a botezat, a fost dus în pustiu de către Duhul Sfânt și ispitit de către diavol cu cele trei ispite ale patimilor: cu iubirea de plăceri, cu slaya deşartă şi cu iubirea de arginți. Și astfel, Domnul, biruindu-1 pe diavol şi patimile acestea care I S-au pus înainte, a arătat că-L iubeşte pe Dumnezeu ca şi om din tot sufletul, din toată puterea şi că este desăvârşit în împlinirea primei porunci. După aceea din nou i Se întoarce din pustiu în lume şi propovăduieşte Evanghelia împărăţiei cerurilor şi-i învaţă pe oameni să păzească poruncile Sale dumnezeieşti şi mântuitoare şi să rabde nu doar osteneli, ocări şi înjurături pentru iubirea fraţilor, ci şi patimi, cruce şi moarte. Şi pe toate acestea le-a biruit cu atâta mărinimie sufletească, încât S-a rugat și pentru răstignitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!”(Luca 23,34).

În acest fel, și ucenicii L-au urmat pe Domnul şi toți Sfinții Bisericii din toate timpurile și din toate locurile, purtători de Dumnezeu. Şi după exemplul Domnului au arătat că-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor, iar în al doilea rând că-l iubesc și pe aproapele ca pe ei înșiși. Toți aceștia s-au războit cu trup material cu stăpânirile şi începătoriile netrupești și cu stăpânitorul întunericului acestui veac. Şi, arătându-se triumfători asupra puterii acestora, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel, au biruit iubirea de plăceri cu postirea, cu înfrânarea, cu privegherea, cu rugăciunea de toată vremea, ca acoperitul fără acoperiş, cu dormirea pe pământ şi cu hrană uscată, cu continua înlăcrimare şi cu tot felul de chinuiri ale trupului. Iubirea de slavă au biruit-o cu smerenie, cu ascultare, cu tăierea desăvârşită a voii, cu cugetarea zdrobită a minţii şi cu sărăcia duhului. Iubirea de argint au pierdut-o cu neagoniseala desăvârşită, cu sărăcia și cu lipsa celor necesare şi, astfel, s-au curăţit pe ei înşişi de toate patimile, prin mijlocirea isihiei şi a lucrării şi a vederii dumnezeieşti, în liniște, deoarece, după Sfântul Vasile cel Mare, „isihia este începutul curat» sufletului” (Epistola I) şi fratele său, Sfântul Grigorie al Nyssei, spune „Sufletul liniştit şi izbăvit de lucrurile dinafară simte mult mai exact sălăşluirea bunurilor sau a relelor”. Şi pe de o parte şi-au curăţit trupul de pătimire, sufletul de iubirea de plăceri, mintea de osteneală, aşa cum filozofează dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul.

Deci, în acelaşi fel, prin mijlocirea acestei nepătimiri trupești, sufleteşti, şi duhovniceşti, fericiţii s-au învrednicit să devină oglinzi strălucitoare ale Sfântului Duh şi instrumente primitoare ale acelei lucrări şi ale luminii şi ale harului, deosebind cele negrăite şi cu neputinţa de sesizat, prevăzând cele întâmplate în depărtare şi cele neîntâmplate.

De asemenea, un rol însemnat în istoria creștinismului l-au avut și sfintele noastre mănăstiri, prin mijlocirea cărora, ca prin lucrarea plaselor sau prin lucrarea magnetului, au fost atrași și vânați mulți sfinți din marea deșertăciune a vieții lumești. Şi nu numai sute şi mii de oameni, ci şi zeci de mii de patriarhi, arhierei, preoţi, împăraţi, senatori, egumeni, conducători și oameni din toată tagma omenească au fost atraşi pe deplin în tagma şi-n vieţuirea îngerească a călugărilor.

Prin mijlocirea acestor mănăstiri sfinte și refugii dumnezeiești au apărut acești Părinți purtători de Dumnezeu, arătând că sunt păzitori desăvârșiți ai acestei a doua porunci, că l-au iubit pe aproapele nu numai ca pe ei înșiși, așa cum poruncea legea veche, dar și mai presus de ei înșiși, așa cum poruncea Testamentul cel Nou al Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine slava şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.