Tradiții legendare cu privire la întemeierea mănăstirii Curchi

Conform versiunii înregistrate de publicistul Pavel Cruşevan, mănăstirea ar fi fost întemeiată în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, de căpitanul Dumitraş Curtea, fapt ce i-a determinat pe unii cercetători să vorbească despre mănăstirea Curtea. Tradiţia istorică susţine că după încheierea carierei militare, spre sfârşitul vieţii sale, oşteanul s-a călugărit, devenind egumen al mănăstirii întemeiate de el.

Legenda despre întemeierea mănăstirii Curchi culeasă de Zamfir Arbore, la începutul sec. XX, „din gura unui moşneag răzeş” spune: „Bătrânii povesteau, cum că pe vremea lui ŞtefanVodă, mare domn al Moldovei, trăia la curte un boier, Dumitraşcu Curtiu. Acest boier era mâna dreaptă a domnului, căci împreună cu el a bătut adesea pe turci şi tătari şi de multe ori s-au scăldat în sângele păgânilor. Pentru vitejia boierului, domnul prinse mare dragoste pentru Dumitraşcu Curtiu, şi nu era om la curtea domnească mai aproape de inima marelui domn; de aceea domnul dete boierului său de frunte bani fără numerar din visteria sa, petre nestimate, moşii şi acarete. Dar iată, a observat domnul că de la un timp încoace boierul Dumitraşcu a devenit trist şi nu mai lua parte la petreceri; l-a întrebat de ce stă tot pe gânduri, de ce a slăbit şi faţa i s-a tras. Dumitraşcu a răspuns domnului, că i s-a urât cu războaiele, că voieşte să se retragă în călugărie. Auzind despre această dorinţă a favoritului său, Ştefan-Vodă i-a dat drumul, ca să facă după dorinţa sufletului său.

Şi a încălecat Dumitraşcu calul său roib şi a plecat acasă la Brăneşti, unde trăiau părinţii săi. Sosind însă aici, a găsit satul distrus de turci şi tătari, iar pe părinţi omorâţi. După ce a înmormântat părinţii, s-a dus boierul spre satul marelui boier Todoraş Sobeu, care locuia la moşia sa de pe Ichel, căci acolo trăia ursita sa, duduca Ileana. Aici iarăşi a găsit totul prădat şi pustiit de tătari, iar pe ursita sa, duduca Ileana, luată în plen de păgâni. Disperat, Dumitraşcu căzu peste dărâmăturile curţei boiereşti şi începu să plângă şi să blesteme soarta sa. În acest timp, tocmai ieşi dintr-o pădure apropiată un pustnic şi se apropie de viteazul deznădăjduit, zicându-i că el ştie unde au dus pe ursita sa tătarii şi că-l va ajuta s-o scape din robie, dacă se va lega înaintea lui Dumnezeu cu mare jurământ, promiţându-i că se va călugări, precum a promis lui Ştefan-Vodă şi a întemeia o mănăstire, acolo unde Dumnezeu îi va arăta.

Dumitraşcu a consimţit la tot, numai să scape pe ursita sa din mâinile păgânilor. Şi a făcut mare jurământ, sărutând crucea sa cu mâna pe Evanghelie. După aceasta pustnicul a plătit împreună cu Dumitraşcu la mănăstirea Râşca, unde a lăsat pe viteaz, iar luându-i calul şi îmbrăcămintea sa de ostaş s-a dus la Cetatea Albă, unde se topea în robie duduca Ileana. Sosind acolo, pustnicul s-a strecurat pe furiş în grădina paşalei şi găsi aci pe Ileana, căreia îi comunică, c-a venit s-o scape, dar că scăparea nu va reuşi dacă ea nu se va lega cu jurământ mare înaintea lui Dumnezeu, că se va călugări, odată ce va scăpa din plen, şi va întemeia o mănăstire de călugăriţe. Duduca Ileana a consimţit la toate, numai să scape din mâinile păgâne, şi a jurat pe cruce şi pe Evanghelie că aşa va face, cum a sfătuit-o pustnicul.

După aceasta, în adevăr, pustnicul a îmbrăcat pe Ileana în haine bărbăteşti, a urcat pe cal şi a plecat cu ea, neobservat de nimeni. Sosind la mănăstirea Râşca, pustnicul blagoslovi tânăra pereche şi le dete drumu, sfătuindu-i de a nu călca jurământul lor. Tinerii însă după ce sosiră acasă, făcură părăstas pentru repausul sufletelor părinţilor lor ucişi, adunară pe servitorii, resipiţi de urgia tătarilor, apoi se căsătoriră şi se aşezară în casele de la Brăneşti, zidite din nou. Aşa a trăit în pace boierul Dumitraşcu cu cucoana sa, dar, de la un timp, atât el cât şi dânsa simţiră remuşcarea conştiinţei, pentru jurământul dat şi călcat. După lungi suferinţe morale, ei au hotărât a se despărţi şi a se călugări, iar pentru a afla unde să întemeieze cele două mănăstiri, să lase aceasta în voia Domnului care desigur le va arăta fie în somn, fie aieve. Şi în adevăr, într-o noapte ambii soţi au visat, cum că s-au dus ei în grădini cu pomi şi acolo au cules două pere pe care fiecare făcu un semn, apoi merseră pe malul Ichelului şi aruncară perele în apă, iar apa le-a dus până s-a oprit o pară într-un loc; cealaltă dusă de apă mai departe a fost aruncată de apă pe mal, departe de locul unde s-a oprit cea dintâi. Crezând în ceea ce au visat, ambii soţi au făcut taman cum era în vis, şi para lui Dumitraşcu s-a oprit acolo, unde astăzi e mănăstirea Curchi, iar para cucoanei sale Ileana s-a oprit acolo, unde acum se află mănăstirea Tabora de călugăriţe. Aşa s-au întemeiat aceste două mănăstiri, după legenda poporană locală”.

Cea de-a doua versiune leagă construcţia mănăstirii de Dumitraş Curcă, fiul unui diac din satul Morozeni, judeţul Orhei. Acest tânăr zdravăn, înzestrat cu puteri fizice deosebite, uneori obişnuia să jefuiască prin Codrii Orheiului. După ce a omorât nişte drumeţi, a constatat cu groază că şi-a ucis propriii părinţi. Având profunde remuşcări şi zdruncinat de durere, pentru a-şi ispăşi păcatul, a fost îndemnat de pustnicul de la schitul Râşca să se călugărească, iar mai târziu, susţinut de foştii săi adepţi, a întemeiat o mănăstire care i-ar fi purtat numele.

O altă versiune explică fondarea mănăstirii drept consecinţă a frecventelor incursiuni ale tătarilor în această zonă a Ţării Moldovei, a suferinţelor pe care le suportau oamenii din partea locului. Tradiţia susţine că „în satul Buzeşti din judeţul Orhei locuiau altădată doi fraţi, anume Iordachi şi Mihai Curca, care, împreună cu preotul satului Teofan, cu preoteasa şi doi copilaşi, au fugit peste Prut de frica tătarilor. Curând după aceasta, preotul a murit în Moldova, iar peste un an de zile Iordachi Curca hotărî să se întoarcă acasă la Buzeşti, pentru a da drumul unor albine de-ale lui şi ale preotului, pe care ei le închisese într-un beci, lăsându-le pentru hrană multă miere. După rugăciunea preotesei, Iordachi luă cu el şi pe copiii preotesei. Înaintea plecării sale, preoteasa îi destăinui în ce loc anume preotul îngropase nişte bani, însărcinându-l să ia acei bani pentru copiii ei. Iordachi a primit însărcinarea şi a plecat cu copiii. Când însă a sosit acasă, dete peste nişte tătari, care cât pe aci erau să-l omoare, dar omul a scăpat, lăsând însă în plean la tătari pe copiii preotesei. Curând după aceasta a murit şi preoteasa, iar peste puţin ambii fraţi Curca s-au întors în Basarabia. La vederea satului de baştină jefuit de tătari, Iordachi simţi remuşcări de conştiinţă, pentru că a lăsat copilaşii în mâinile tătarilor şi că acum devenea el stăpân asupra comorii preotului. Pentru a-şi ispăşi păcatul, Iordachi a plecat la Iaşi şi s-a spoveduit mitropolitului Iacob; după binecuvântarea ierarhului, ambii fraţi Curca s-au călugărit şi au zidit mănăstirea Curcova (Curchi), tocmai pe locul unde era comoara preotului”. Astfel, conform acestei versiuni, mănăstirea de la Curchi este un act de omagiu exprimat familiei preotului Teofan, precum şi o amintire despre odraslele părintelui luate în robie de către tătari.

O altă versiune legendară înregistrată de Visarion Puiu, la sfârşitul deceniului doi al sec. XX, relevă faptul că „odată, când turcii au jefuit târgul Orheiului, o parte dintre locuitori au fugit şi s-au ascuns în codru, în desişurile ce acopereau cândva colinele din valea Vaticiului. Urmăriţi de turci, o parte din fugari, şi anume bărbaţii, s-au oprit pe locul unde este acum situată mănăstirea Curchiul, femeile, făcând o altă tabără, s-au aşezat pe locul unde azi se află mănăstirea Tabăra. În urma unei lupte crâncene, creştinii au fost nimiciţi, cu viaţă scăpând doar un singur bătrân – Curcă. Aflând despre sfârşitul crunt al bărbaţilor şi taţilor lor, femeile au construit pe acel loc o bisericuţă de lemn. Peste ani, în preajma acestei biserici au poposit, trăind în sihăstrie, urmaşii celor măcelăriţi. Schitului i s-a spus Curcă”.

***

Extras din  Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova, Chișinău 2013.