Sfintele Paşti – chemarea Domnului spre înviere şi mântuire

Sfintele Paşti, sau Învierea Domnului este sărbătoarea culminantă a cultului ortodox care cuprinde în sine esenţa şi scopul credinţei noastre Drept-măritoare.

Cuvântul “Paşte” îl avem din ebraica veche, cu forma iniţială pesah şi se tălmăceşte ca trecere. Conform sinaxarului marelui praznic – „În Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor prăznuim Învierea cea aducătoare de viaţă a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care o numim şi Paşte, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc înseamnă trecere. Pentru că aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus de la început lumea dintru nefiinţă întru fiinţă, în această zi, smulgând Dumnezeu poporul israelian din mâna faraonului, l-a trecut prin Marea Roşie şi tot în această zi S-a pogorât din ceruri şi S-a sălăşluit în sânul Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din adâncul iadului, l-a suit la cer şi l-a adus iarăşi la vechea vrednicie a nemuririi”.

Astfel învăţăm că originea Sărbătorii Sărbătorilor are la bază un eveniment revelatoriu – scăparea din robie a poporului Israel, transfigurat dacă vreţi, odată cu venirea Mântuitorului, răstingnirea şi Învierea Sa, în salvarea din robia păcatului şi a morţii a întregului neam omenesc. Prin acest act, Domnul capătă făptură umană, făcându-se una cu noi, favorizând astfel natura umană spre a trece în viaţa dumnezeiască, cea după har. Desprea aceasta ne vorbeşte de altfel foarte frumos şi Sfântul Ioan Damaschin, spunând: “Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce cântăm cântare de biruinţă.”

Astfel aflăm că Hristos-Omul a murit şi a înviat nu numai pentru el, ci pentru toţi cei care îl recunosc ca Împărat şi Dumnezeu. Ar putea să apară întrebarea – Dar de ce s-a lăsat Iisus Hristos omorât? El, fiind Fiu al lui Dumnezeu, fără de păcat, cum de s-a lăsat răstignit între doi tâlhari, suferind batjocura mulţimii şi chinuri de neînchipuit? Tocmai aici, în acest moment al jertfirii absolute, se află cea mai mare taină hristică – cea care ne arată că Mesia a primit să moară ca om, pentru ca noi la rându-ne urmându-I exemplul să murim pentru păcat şi tot aidoma lui să Înviem întru mântuire şi veşnicie. Căci iată ce se rosteşte în Prohodul Domnului: “Ai apus În trup sub pământ, nestinsule Luceafăr / Şi acesta neputând vedea soarele în amiază el s-a întunecat”. La fel de bine reprezintă periplul de la moarte spre viaţă şi unul dintre imnurile liturgice: “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul, ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.” Anume pentru că este necuprins pe toate le cuprinde Dumnezeul şi Omul Hristos, murind şi înviind pentru Sine, dar şi pentru întreaga fire omenească. Prin contrast, mormântul Său este “purtător de viaţă, mai înfrumuseţat decât raiul, mai luminat decât orice cămară împărătească”, pustiu fiind, transformându-se în “izvor al învierii”.

Acest mormânt gol încetează de a mai fi locaş de odihnă veşnică, transformându-se în mărturia atotputerniciei lui Dumnezeu, a biruinţei vieţii asupra morţii, devenind simbolul speranţei pentru toţi cei care cred că şi mormintele lor vor rămâne goale în clipa cuvenită, atunci când va suna trâmbiţa pentru învierea cea de obşte, după cum ne-a promis Domnul. Iată de ce, Apostolul vorbind despre învierea cea după trup nu va spune se îngroapă, ci se seamănă – „Se seamănă trupul întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” (I Corinteni 15, 42-44).

Vorbind despre Sfintele Paşti, trebuie să dăm o atenţie deosebită corelaţiei dintre moarte şi înviere, deoarece aceasta este nu doar acţiunea centrală a evenimentelor de acum două mii de ani, dar şi motivul pentru care credem în Hristos, pentru că zice Sfântul Apostol Pavel: “Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.” (I Corinteni 15, 14).

Moartea lui Hristos este jertfirea de sine pe care o aduce din proprie dorinţă. Crucea ca instrument al morţii Sale conferă morţii prin ea însăşi un alt sfârşit în biruirea morţii, adică inversează ţelul morţii, făcând-o din moarte care pune capăt vieţii, moarte care se desfiinţează prin ea însăşi, eliberând viaţa de moarte: Hristos a înviat din morti cu moartea pre moarte călcând…”. Astfel, Paştile înseamnă deodată moarte, ca Jertfă şi înviere; „trecere de la un mod de a fi la altul. Trecere care cuprinde aceşti doi poli, doi timpi: jertfă şi înviere – ca trecere într-un nou mod de viaţă, la un plus de viaţă, la „mai multă viaţă.” (Ioan 10, 10).

Aceasta o face Hristos-Dumnezeu şi prin aceasta El ne descoperă condiţia, vocaţia noastră originară, vocaţia pascală a făpturii. Propriu-zis, Domnul o restaurează. Biserica îl numeşte pe Hristos: „Paştile nostru, Jertfa cea vie şi nejertfită…” În întruparea, Crucea, învierea, înălţarea la cer, Trimiterea Duhului Sfânt de la Tatăl, Domnul ne descoperă taina, puterea creatoare a jertfei, a jertfei pascale. Ne-o descoperă din El ca origine şi izvor al ei; mai profund, ne-o descoperă ca Paşte din veci, înainte de însăşi întemeierea lumii.

Nu trebuie să uităm că Jertfa pascală este purtătoare de viaţă tocmai pentru că prin Hristos se descoperă că îşi are temeiul în iubirea dumnezeiască. Iubirea este principiul şi al vieţii şi al învierii. Trebuie să privim esenţa jertfei, iubirea care este pascală, deci Paştele, înrădăcinat în Dumnezeu, în Preasfânta Treime.

Sfântul Ioan vede această comuniune sacrificială şi pascală extinsă de la Preasfânta Treime la întreaga creaţie. -” Iată, zugrăveşte el ca într-o icoană liturgică, un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva, având în mâna dreaptă o carte scrisă, pecetluită cu şapte peceţi…, şi 24 scaune înconjurau tronul şi pe scaune 24 bătrâni şezând îmbrăcaţi în haine albe. Şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele şapte duhuri (daruri ale lui Dumnezeu); iar împrejurul tronului erau patru fiinţe rostind neîncetat: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Atotputernicul Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine . . . Şi am văzut la mijloc între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor stând un Miel, ca înjunghiat.” Şi Apostolul continua, descoperind că ” a luat cartea din dreapta Celui ce şedea pe tron (Cartea pecetluită e istoria făpturii, purtând în ea sensul existenţei noastre). Şi când a luat Cartea, cele patru fiinţe şi cu cei 24 bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu cu sângele Tău oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul” (Apocalipsa 4, 2, 4, 6; 5, 1, 6-9).

Această revelaţie Dumnezeiască ne descoperă Liturghia cerească, reprezentată iconografic, de altfel, în cele mai multe biserici în mijlocul celor patru fiinţe, semnificând creaţia, şi a celor 24 bătrâni, semnificând umanitatea, se află „Mielul”. Iisus Hristos ni se descoperă „stând” deci înviat, dar ca „junghiat”, deci în stare de oferire jertfelnică înaintea Tatălui. El oferă sacrificial creaţia, Biserica, după săvârşirea operei lui mântuitoare. Dar o oferă în virtutea vocaţiei Lui eterne de a fi El însuşi ofrandă Tatălui. De aceea în rugăciunea dinaintea Jertfei Sale rosteşte: „Acum preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5). Slava Lui este tocmai această oferire, stare de jertfă primită de Tatăl în puterea şi bucuria slavei Duhului Sfânt. El este oferire din veci Tatălui ca Fiu, iar acum oferă şi creaţia pe care o poartă haric în El, căci „prin El toate s-au făcut”. O oferă Tatălui în strălucirea slavei Duhului Sfânt; bucurie pascală, contemplată de Apostol în imagini sacre: „şapte făclii de foc” – daruri ale Duhului Sfânt, imnul îngeresc:” Sfânt, Sfânt, Sfânt…”, „cupe de tămâie” rugăciunile pline de mireasmă ale sfinţilor (Apocalipsa 4, 5, 8; 5, 8-9), toate evocând chipul Bisericii cereşti.

Cel mai esenţial lucru, atunci când vorbim despre Sfintele Paşti, despre rolul şi locul acestei sărbători în credinţa şi conştiinţa noastră este cel referitor la Învierea lui pentru întreaga suflare omenească, cea care a fost şi cea care va fi, până la sfârşitul veacurilor. Însuşi Mântuitorul vorbeşte despre acest lucru, atunci când se roagă Tatălui pentru ucenicii Săi:  Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”. Sfinţirea se face prin jertfă. „La Dumnezeu nu se poate intra decât în stare de jertfă” învaţă Sfântul Chiril al Alexandriei. El face începutul, noi îi urmăm Lui. El pune fundamentul, noi ne ridicăm pe el. Iar acesta stă ca o chemare către sufletele din toate timpurile şi depinde numai de noi, de deschiderea inimilor noastre, dacă vom şti să răspundem acestei strigări spre Înviere, Amin!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *