Sfântul Paisie Aghioritul: „Anii pe care îi străbatem sunt foarte grei și foarte primejdioși, dar în cele din urmă va birui Hristos”

Mare majoritate a lumii epocii noastre este intruită lumește și aleargă cu o viteză lumească mare. Dar fiindcă îi lipsește frica de Dumnezeu – începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu – îi lipsește frâna, iar cu viteza, fără frână, sfârșește în prăpastie. Oamenii au foarte multe probleme și cei mai mulți sunt foarte amețiți. Și-au pierdut orientarea. Încet-încet vor ajunge să nu se mai poată controla pe ei înșiși. Dacă cei ce vin în Sfântul Munte sunt atât de zăpăciți, atât de încurcați, cu atâta neliniște, gândiți-vă: ceilalți care sunt departe de Dumnezeu, de Biserică, oare cum sunt?

Și vezi în toate țările furtună, amețeală mare. Sărmana lume – Dumnezeu să Se milostivească – fierbe ca oala-minune. Și cei mai mari cum lucrează! Bucătăresc – gătesc, le aruncă pe toate în oala minune și acum oala fluieră! Peste puțin va sări supapa. Am spus unuia care avea o funcție mare: „De ce nu luați aminte la unele lucruri? Ce va fi?”. „Părinte, îmi spune, mai întâi răul era ca puțină zăpadă. Acum s-a făcut un troian. Numai o minune poate ajuta”. Dar în felul în care înțeleg unii să ajute într-o situație, fac troianul răului și mai mare. În loc să ia unele măsuri pentru învățământ etc., ei fac mai rău. Nu caută cum să strice acest troian, ci îl măresc. Vezi, la început zăpada este puțină. Dacă se rostogolește la vale se face un bulgăre. Bulgărele, adunând altă zăpadă, lemne, pietre etc., încet-încet se face mai mare și mai mare, și în cele din urmă se face un troian mare. Așa și răul: puțin câte puțin a devenit troian și se rostogolește. Acum e nevoie de o bombă ca să-l spargi.

– Vă neliniștiți, Părinte?

– Ah, mi s-a albit barba înainte de vreme. Pe mine mă doare de două ori mai mult. O dată că prevăd o situație și strig ca să prevenim un rău ce e pe cale să se producă și o dată pentru că lumea nu dă importanță – poate nu din dispreț – și se petrece răul, iar apoi vine ca să o ajut. Acum înțeleg cât au suferit proorocii. Cei mai mari mucenici au fost proorocii. Mucenici mai mari decât toți mucenicii, cu toate că n-au murit toți cu moarte mucenicească. Pentru că mucenicii sufereau pentru puțin, în timp ce proorocii vedeau o situație și sufereau mereu. Strigau mereu, dar ceilalți rămâneau indiferenți. Iar când venea vremea și îi ajungea mânia lui Dumnezeu din pricina nepăsării lor, erau chinuiți și proorocii împreună cu ceilalți. Cel puțin atunci numai atât îi ducea mintea pe oameni. Îl lăsau pe Dumnezeu și se închinau idolilor. Astăzi, pe cât înțeleg, este cea mai mare idolatrie.

N-am conștientizat că diavolul s-a pus cu tot dinadinsul să distrugă făpturile lui Dumnezeu. A făcut panghinea ca să distrugă lumea. A turbat, pentru că început să intre în lume neliniștea cea bună. Este foarte sălbăticit, pentru că știe că timpul lui e scurt. Acum face ca un criminal când îl înconjoară spune: „ Nu mai am izbăvire! Mă vor prinde!”, și sparge tot. Sau ca militarii care în vreme de război, atunci când li se termină munițiile, scot sulița sau sabia și se aruncă în luptă orbește, spunându-și: „Și așa suntem pierduți. Să omorâm cât putem mai mulți”. Lumea arde. Pricepeți aceasta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de văpaie a aprins diavolul, încât de s-ar aduna toți pompierii, n-o pot stinge. Văpaie duhovnicească.

N-a rămas nimic. Numai de rugăciune e nevoie ca să se milostivească Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci când se aprinde un foc mare și pompierii nu mai pot face nimic, oamenii sunt nevoiți să se întoarcă la Dumnezeu și să-L roage să trimită o ploaie puternică pentru a-l stinge. Tot astfel și pentru văpaia duhovnicească pe care a aprins-o diavolul, e nevoie numai de rugăciune ca Dumnezeu să ajute.

Toată lumea se îndreaptă spre o stricăciune generală. Nu poți spune: „Într-o casă s-a stricat puțin fereastra sau altceva, ca să o repar” ci toată casa este stricată. Toată casa este în dezordine. S-a stricat chiar tot „satul”. Situația a scăpat de sub control. Numai de sus mai este nădejde, la ceea ce va face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu să lucreze cu șurubelniță, cu mângâieri, cu pălmuțe ca să o îndrepte. Lumea are o rană care s-a îngălbenit și trebuie spartă, dar încă nu s-a copt bine. Se coace răul, ca atunci în Ierihon când a fost ars pentru „dezinfecție”.

Bibliografie: Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicești – I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Ed. Evanghelismos București – 2003 pp. 21-24