Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18)

În Sfânta Scriptură Dumnezeu se numeşte „Tată al milostivirii” (II Corinteni 1, 3), pentru că pururea Se milostiveşte faţă de cei păcătoşi care se întorc din toată inima către El prin adevărată pocăinţă. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui şi vei cunoaşte unde ai fost (Isaia 30, 15).

Acest adevăr s-a petrecut şi cu fiul risipitor din Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi. El mai întâi şi-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese când era în casa tatălui său, apoi a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor când şi-a venit întru sine, adică a început a-şi cunoaşte greutatea păcatelor sale. Fără această simţire şi trezire nimeni dintre păcătoşi nu va putea să se întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.Care era foamea fiului risipitor care a zis: „iar eu pier aici de foame?” Oare la hrana cea trupească se gândea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfântul Prooroc Isaia: Iată, cei ce slujesc Mie vor mânca, iar voi veţi flămânzi. Iată, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veţi înseta. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi vă veţi vă veţi ruşina. Iată, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veţi întrista.

Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veţi striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El şi-a adus aminte de vremea cînd petrecea în casa tatălui său şi de hrana şi desfătarea duhovnicească ce o avea lângă el. Ajungând păzitor de porci în ţară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să zică: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!Care a fost hrana lui câtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, înfrânarea, curăţia şi toate celelalte virtuţi care cu adevărat sunt hrană a sufletului. Mântuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fântâna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, câştigându-i sufletul. De aceea când Apostolii Îl rugau să mănânce, El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi (Ioan 4, 32).

Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru mântuirea aproapelui său, cu adevărat îşi hrăneşte sufletul său cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscându-şi starea lui vrednică de plâns şi gândind să se întoarcă la Părintele său cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatălui său. De aceea când a venit către tatăl său, a zis: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15, 19).Trei sunt stările celor ce se mântuiesc. Starea celor dintâi este a fiilor, adică a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor şi cu toată puterea voinţei lor se sârguiesc să facă poruncile Lui. Despre aceştia spune dumnezeiasca Scriptură: Cât am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).

A doua ceată este a argaţilor, care, căutând plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobândi fericirea cea veşnică a Împărăţiei Sale. Despre aceştia scrie: Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adică a celor care, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecăţile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).Deci, fiul risipitor, gândindu-se că şi argaţii, adică cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru răsplătire primesc daruri duhovniceşti şi se împărtăşesc de ele, a cerut Tatălui său să fie primit în casa părintească măcar ca un argat. Această întoarcere a lui din toată inima către părintele său, şi smerenia cea mare să fie primit ca un argat de Tatăl său, i-a fost pricină de mare folos, căci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevărat fiu al său care se întoarce cu toată inima către El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi că, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20).

Dar ce înţelegem prin acest cuvânt: „Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său”? Aceasta ne arată că Preabunul şi Atotştiutorul Dumnezeu, mai înainte de a striga omul păcătos „greşit-am”, cunoaşte hotărârea lui cea din inimă de a se întoarce către El. De aceea l-a primit cu atâta bucurie şi nu i-a mai pomenit greutatea păcatelor lui cu care l-a supărat. I-a dat haina cea dintâi, adică nepătimirea cu care a fost îmbrăcat când era lângă tatăl său. Şi inel i-a pus pe mâna lui, semnul legăturii celei dintâi când petrecea în viaţă curată şi neprihănită, mai înainte de a se despărţi de tatăl său. Iar după ce i-a dat lui haina cea dintâi şi inel şi încălţăminte în picioarele lui, adică voinţa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi să mâncăm şi să ne veselim; căci fiul meu acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat (Luca 15, 23-24).O, bunătatea şi dragostea cea părintească a Preabunului nostru Dumnezeu!

Cât este de negrăită Mila Lui şi cât de nenumărate sunt îndurările Lui asupra celor ce se întorc către El cu toată inima lor! Cu câtă părintească iubire primeşte El pe fiii Lui cei pierduţi prin păcat, care se întorc cu mare căinţă şi umilinţă către El şi câtă bucurie se face în cer când un păcătos se întoarce la pocăinţă!Mare şi nemărginită este milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi care se întorc către El din toată inima şi cu toată smerenia şi hotărârea de a-şi îndrepta viaţa!În pilda Fiului Risipitor vedem că el nu făcuse fapte de pocăinţă, adică încă nu-şi făcuse canonul păcatelor sale cu care a supărat pe părintele său. Ci numai venindu-şi în sine şi cunoscându-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea de părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său care cu atâta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. Cu adevărat, fraţii mei, smerenia şi pocăinţa iartă multe păcate şi fără alte fapte bune.

Ce fapte bune putea să facă tîlharul răstignit alături de Hristos cînd mâinile şi picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inimă i-a fost deajuns: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta (Luca 23, 42). Iar Mântuitorul îndată i-a răspuns: Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminică a Triodului, care ne pregăteşte duhovniceşte pentru începerea şi trecerea cu folos a Sfântului şi marelui Post al Paştelui. Evanghelia ce s-a citit astăzi este foarte frumoasă şi ziditoare de suflet. Părintele care avea doi fii este Tatăl nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizează pe creştinii buni şi ascultători de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe creştinii răi şi neascultători, asemenea lui.Din ceata creştinilor ascultători fac parte toţi fii Bisericii lui Hristos care împlinesc cu sfinţenie poruncile Lui.

Aceştia merg regulat la slujbele Bisericii, se roagă ziua şi noaptea, ascultă de Dumnezeu şi de păstorii rânduiţi, nasc şi cresc copii în frica Domnului, se spovedesc şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine regulat, duc viaţă smerită şi fac milostenie la cei săraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvântare şi cu rugăciune. De aceea Dumnezeu le ajută în toate.Nu aşa însă se întâmplă cu creştinii neascultători şi robiţi de păcate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre aceştia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserică, cei ce-şi ucid copiii, beţivii, hulitorii de Dumnezeu care înjură de cele sfinte, desfrânaţii, lacomii, zgârciţii, şi mai ales mândrii, în frunte cu sectele, că ce sunt sectanţii, decât creştini răzvrătiţi, mândri şi neascultători care nu vor să asculte de Biserica întemeiată de Hristos, ci îşi fac legi şi dogme, după mintea lor, asemenea fiului mai tânăr din Evanghelie. Toţi aceştia sunt căzuţi din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserică, de Sfinţi şi se ceartă pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explică după voia lor.

Dar cine cade din ascultare şi din Biserică, acela cade şi din Dumnezeu.Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare şi îndemn pentru toţi, iar neascultarea şi căderea lui în desfrâu să ne aducă aminte de marea primejdie ce ameninţă pe copiii loviţi de necredinţă şi desfrâu. Ne uităm câţi părinţi şi câte mame vin plângând la biserică şi mănăstiri pentru copiii lor. Toţi ne spun acelaşi lucru: Nu ne mai ascultă copiii; se duc la tot felul de distracţii rele, la filme cu ucideri şi filme cu desfrânare; nu mai vor să înveţe, să meargă la biserică şi la spovedanie, nu vor să se mai roage lui Dumnezeu şi sunt nervoşi. S-au împrietenit cu copii răi; trăiesc în desfrâu cu fete rele ca şi ei, fumează şi se îmbată, ce să facem cu ei? Cum să-i scăpăm de desfrâu şi să-i întoarcem la credinţă, la biserică, la o viaţă creştinească normală?Iată marea problemă a copiilor noştri. Iată durerea de astăzi a multor părinţi.

Iată că s-au înmulţit în lume şi în familiile noastre fiii risipitori, neascultători şi desfrânaţi, ca cel din Sfânta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele? Ce trebuie să răspundem acestor părinţi care vin plângând la noi?Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noştri mai întâi să nu cadă în păcatele cele grele care sunt: necredinţa, neascultarea şi desfrânarea. Iar dacă au căzut ca fiul risipitor din Evanghelie, să-i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinţei şi a desfrâului. Cum? Mai întâi să-i ducem la un duhovnic bun să-şi mărturisească păcatele. Apoi să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viaţă socială normală, şi să-i deprindem să se roage şi să citească cărţi sfinte. Numai să luaţi aminte ca nu cumva chiar părinţii, tata şi mama, să fie aceia care îşi smintesc copiii şi-i împing la tot felul de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă.

Să ne întoarcem la Tatăl ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne aşteaptă în pragul bisericilor. Să venim cât avem vreme, că ne aşteaptă şi ne cheamă. Şi căzând înaintea Lui, să zicem cu căinţă şi lacrimi: „Iată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Am rătăcit pe căile păcatului. Ne-am depărtat de Tine şi de biserica Ta. Am căzut în cumplite fărădelegi. Acum ne căim, ne pare rău, ne temem de veşnica osândă care ne aşteaptă, că nu mai suntem vrednici să ne numim fiii tăi. Ci primeşte-ne înapoi ca pe cei mai de pe urmă robi ai Tăi!” Amin.

Pr. Ilie Cleopa