„Nu te teme, crede numai…”

„Credinţa ta te-a mântuit…”
„Doar crede şi se va mântui”
(Luca 8, 48, 50)

Cuvintele acestea, „Nu te teme, crede numai și se va mântui fiica ta”, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair, care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos și I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte și L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală.

Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Bineînțeles că Iair a intrat în panică, se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gândul c-ar putea s-o și învie din morți. Și atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele și bucuria lui Iair, și a spus: „Nu te teme, crede numai – deci stăruie în credință – și se va mântui fiica ta”. Cuvintele acestea, adresate lui Iair și rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt și nouă, și mai ales ne sunt adresate și nouă când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înșine. Credința noastră – am spus de multe ori – este o credință despovărătoare. Ce înseamnă asta? Înseamnă că cineva care are credință în Domnul Hristos are liniște sufletească, are bucurie, are mângâiere, are din credință curaj, are îndrăzneală în fața necazurilor; cineva care are credință în Hristos n-are niciodată pricină să se teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredințat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor.

Noi nu știm care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar știm că credința noastră ne lipește de Domnul Hristos și că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredință, frica e semn de necredință, îngrijorarea e semn de necredință, neliniștea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credință. Știm că o dată, pe când ucenicii călătoreau pe mare împreună cu Domnul Hristos, s-a stârnit o furtună și ucenicii au intrat și ei în neliniște, în groază. Domnul Hristos dormea și L-au trezit și I-au zis: „Doamne, mântuiește-ne, că pierim” (Marcu 8, 25). Atunci Domnul Hristos a zis către ucenici: „De ce vă este frică, puțin-credincioșilor?” (Matei 8, 26), iar apoi a certat vântul și marea și s-a făcut liniște. Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor „Unde vă este credința?” (Luca 8, 25) a avut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare ușoară, așa că Domnul Hristos vrea să avem credință și în împrejurări grele. E ușor să zici că ai credință când nu te întâmpină nimic rău, când toate merg ușor, când și cu credință și fără credință tot așa ar fi, dar să ai credință în împrejurări grele, în împrejurări de margine; să ai credință în împrejurări în care alții se tem și tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.

În ceea ce privește credința, noi foarte des avem putința să ne cercetăm pe noi înșine dacă suntem în credință, după cuvântul Sfanțului Apostol Pavel din Epistola a II-a către Corinteni, anume: „Cercetați-vă pe voi înșivă dacă sunteți în credință” – se înțelege, dacă sunteți cu credință în Dumnezeu, dacă credeți în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Cred Doamne!, ajută necredinței mele!” (Marcu 9,24) a spus un om chinuit de situația grea a fiului său când Domnul Hristos a spus: „Dacă tu poți crede, toate-i sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9,23), și omul acela a zis cu lacrimi „Cred, Doamne!, ajută necredinței mele!” Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii și trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: „Nu te teme…”, ne spune și nouă „nu te teme”, la fiecare dintre noi ne spune „nu te teme”. I-a spus lui Iair „crede numai“, adică stăruie în credință, nu te clinti din credință „și se va mântui…” Sunt cuvinte pe care ni le spune și nouă. Am zis că noi nu știm planurile lui Dumnezeu cu noi, iar dacă știm că Domnul Hristos ne este favorabil, că este pentru noi, că ne ajută, că ne întărește în împrejurări grele, că ne scapă de împrejurări pe care noi nu le putem ocoli.

De aceea, credința noastră e despovărătoare, credința noastră e mântuitoare. Ce înseamnă mântuire? Mântuire înseamnă eliberare, despovărare și dacă zicem că credința ne mântuiește, zicem în același timp și că credința ne despovărează. Noi nu așteptăm ca Domnul Hristos să învie acum pe cei morți ai noștri, dar știm că va fi o înviere, cum a zis și Marta despre fratele său, Lazăr: „Știu că va învia, la înviere, în ziua cea de apoi” (Ioan 11, 24). Moartea nu-i ultimul cuvânt, nu-i ultimul lucru în viața oamenilor, pentru că sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodată, nu poate muri. Este și o moarte a sufletului, dar asta nu înseamnă nimicirea sufletului, ci înseamnă depărtarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fără moarte, moarte în care moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru că Dumnezeu rânduiește lucrurile în așa fel încât omul să nu moară și chiar dacă moare omul, moare ca să învie. Aceasta este credința noastră, și cine n-are credința asta n-are nici credință despovărătoare, are o credință care nu-i lucrătoare.

Cineva, însă, care are o credință despovărătoare, o credință lucrătoare, acela știe că trecem din această viață prin moarte la o altă viață, la viața de după viață. Aceasta e credința noastră pentru că aceasta e învățătura Bisericii. Noi credem ce învață Biserica, noi credem ce învață Evanghelia, și dacă nu credem trebuie să ne silim să credem, să cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca să ne dea mai multă credință să credem și în nemurirea sufletului, să credem și în judecata particulară, să credem și în judecata universală, să credem în rai și în iad, să credem în răsplată, să credem în toate acestea pentru că toate acestea ni le descoperă numai credința.

Pr. Teofil Părăian