„Harul Mângâietorului – singura mângâiere adevărată a omului….”

Cum putem primi Duhul mângâierii spre a trăi, efectiv, o nouă viață?

Duhul Sfânt îl cercetează pe om în chipul limbilor de foc a căror strălucire creşte treptat, până se preface într-o slăvită şi desăvârşită zi. Duhul Sfânt este Apa cea Vie care curge spre viaţa veşnică, iar cei ce însetează după ea vor bea cu bucurie. Într-adevăr, numai dacă suntem mistuiţi de setea cea duhovnicească vom avea parte de această Apă.

De aceea şi Dumnezeu ne-a dăruit vremea dinaintea propriei noastre Cincizecimi, ca să aprindem înlăuntrul nostru această sete binecuvântată după darul Duhului Sfânt.

Înainte de pătimirea şi de răstignirea Sa, Domnul le-a spus ucenicilor că Se duce la Tatăl, dar le-a făgăduit că nu-i va lăsa orfani, ci Se va ruga Tatălui să le trimită un alt Mân­gâietor, Duhul Sfânt, Care să rămână cu ei în veac. Totuşi, pentru scurt timp, de la înălţarea Domnului la cer şi până la Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli au rămas orfani. Ei se bucuraseră de purtarea blândă şi binevoitoare a învă­ţătorului lor de-a lungul celor trei ani petrecuţi alături de El, precum şi după Învierea Sa din morţi. De asemenea, se învredniciseră de multe şi minunate daruri: învierea mor­ţilor, alungarea demonilor, vindecarea bolnavilor şi a ne­putincioşilor. Iată însă că şi aceşti sfinţi şi mari apostoli au rămas orfani, ca să cunoască ei înşişi din cercare cuvintele Domnului:Fără Mine nu puteţi face nimic”. Au rămas singuri şi stăruiau cu toţii împreună în rugăciune, aştep­tând răbdători venirea celuilalt Mângâietor pe Care li-L făgăduise Mântuitorul. Primul lor Mângâietor fusese Domnul Însuşi, Care neîncetat îi mângâiase cu dumnezeieştile Sale cuvinte. Era, aşadar, necesar ca ei să trăiască şi o anumită stare de părăsire, de sărăcire şi de singurătate, pentru ca în sufletele lor să se aprindă setea arzătoare după Apa cea Vie a Cincizecimii.

În Vechiul Testament, Cincizecimea era sărbătoarea în care evreii prăznuiau primirea legii de către Moise, scrisă pe table de piatră de însăşi mâna lui Dumnezeu. Această lege nu i-ar fi călăuzit însă niciodată la libertatea Duhului, căci prin ea omul nu putea ajunge la desăvârşire.Scopul legii era să pregătească poporul pentru plinirea vremii, pentru clipa în care legea Duhului avea să fie înscrisă în inimile lor. Acest măreţ eveniment a avut loc în ziua Cincizecimii, la zece zile după înălţarea Domnului la cer: atunci când apostolii erau cu toţii adunaţi împreună, aşteptându-L pe Domnul cu mare râvnă duhovnicească, rugându-se şi frângând pâinea, precum îi învăţase Acesta, S-a pogorât peste ei Duhul Sfânt, celălalt Mângâietor. Nu întâmplător Duhul S-a pogorât atunci când ucenicii frângeau pâinea, adică în timpul săvârşirii Sfintei Euharistii, aceasta fiind una din multele dovezi care atestă că Biserica Apostolică a luat naştere în acel moment.

Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, Duhul Sfânt îl cercetează pe om în chip văzut şi simţit.In ziua Cincizecimii El S-a pogorât ca „o suflare de vânt ce vine repede“, precum aflăm din Faptele Apostolilor. După aceasta, „limbi ca de foc, împărţite“ au şezut peste fiecare dintre apostoli, vădind prezenta Duhului Sfânt înlăuntrul lor. Toate aceste semne au fost preînchipuite în Vechiul Testament. Mânhit din pricina necredincioşiei iudeilor, Prorocul Ilie s-a retras într-o peşteră pe Muntele Horeb şi a plâns cu amar înaintea lui Dumnezeu. Domnul i-a poruncit atunci să urce pe vârful muntelui, pentru că acolo avea să i Se descopere. Mai întâi s-apornit o vijelie năprasnică ce sfărâma stâncile, după vijelie a fost cutremur, iar după cutremur, foc; dar Dum­nezeu nu a fost în nici una dintre acestea. La sfârşit a fost oadiere de vânt lin, glasul blând al lui Dumnezeu. Vedem, aşadar, că arătarea lui Dumnezeu este precedată de anumite semne, precum vijelie năprasnică, cutremur sau foc. Calea Domnului trebuie mai întâi netezită, pregătită, pentru ca noi care suntem trupeşti să putem vedea şi recunoaşte pre­zenţa smerită şi plină de lumină a Duhului Sfânt şi, prin venirea Lui, să devenim făpturi duhovniceşti.

In Sfânta Evanghelie calea Domnului este adeseori pre­gătită prin cuvinte „grele”. De pildă, Sfântul Ioan Boteză­torul îi numea pe fiii lui Israel „pui de vipere’‘, iar Evan­ghelia ne spune mai departe că prin aceste cuvinte de ocară el îi mângâia pe oameni. Părintele Sofronie tâlcuia aceasta in felul următor: mustrându-i pe iudei, Sfântul Ioan trezea în inimile lor umilinţa. La rândul său, umilinţa smereşte inima, iar smerenia o deschide spre a primi darul Duhului Sfânt, harul Mângâietorului – singura mângâiere adevărată a omului.

Toate cuvintele aspre pot fi, aşadar, înţelese în lumina celor spuse de Sfântul Apostol Pavel: „Cine este cel care să mă înveselească, dacă nu cel întristat de mine?“. Întocmai ca şi Sfântul Ioan Botezătorul, Apostolul smerea inima fiilor săi duhovniceşti, trezind în ei conştiinţa că nu vieţuiesc în chip vrednic de chemarea lor. Dar smerindu-i, el atrăgea asupra lor harul Domnului, căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har“. Şi apoi, după cum citim în prima rugăciune de la slujba hirotoniei întru preot, „vine harul dumnezeiesc, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.

Aşadar, în viaţa creştinilor, fiecare cuvânt aspru este asemeni „suflării de vânt ce vine repede”. El vesteşte minunile lui Dumnezeu şi aduce în inima omului umilinţa. Această umilinţă sau străpungere sfarmă munţii întinăciunii ce ne acoperă inima şi zdrobeşte împietrirea fiinţei noastre lăuntrice, ajutându-ne să ne aflăm „adâncul” inimii şi pregătind astfel calea darului Duhului Sfânt. Toate încercările şi necazurile din viaţa omului sunt asemeni unui „cutremur” devastator care îi zguduie întreaga fiinţă, dar care îi este de mare folos, deoarece îl învaţă că singurul lucru ce îi trebuie în această viaţă este să-şi afle adâncul inimii.

Părintele Sofronie avea şi el astfel de cuvinte „grele”. Unul dintre acestea este:

Cine nu a ajuns la măsura rugă­ciunii ipostatice – adică să poarte în el întregul Adam şi să aducă în rugăciune întreaga omenire înaintea lui Dumnezeu – acela să nu îndrăznească fără frică şi fără ruşine a se numi creştin.”

Asemenea cuvinte au puterea să ne mântuiască, căci sunt menite să ne clatine fiinţa din temelii şi să ne ajute să ne descoperim adâncul inimii, fără de care nu putem primi cu adevărat darul Cincizecimiirevărsarea Duhului lui Dumnezeu peste tot trupul. După cum ne aminteşte a treia paremie de la vecernia Rusaliilor, dacă vrem să ne învrednicim si noi de darul Duhului Sfânt, avem trebuinţă de acea “inimă de carne” care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Astfel, chemarea Numelui lui Hristos în adâncul acestei inimi simţitoare ne va fi izvor de mântuire şi de viaţă nouă, după cuvantul Prorocului: „Şi oricine va chema numele  Domnului se va izbăvi”. Precum puiul de pasăre, pentru a ieși din ou, trebuie să-i spargă mai întâi coaja, la fel şi noi incercăm să crăpăm crusta ce ne acoperă inima, pentru ca din ea să răsară viată nouă.

Dacă citim cu atenţie paremiile de la praznicul Cincizecimii, observăm că ele acoperă trei teme principale: revarsarea Duhului Sfânt peste tot trupul, chemarea sfinţitoare a Numelui prin care ne mântuim şi darul unei inimi – o inimă de carne, simţitoare, în locul inimii de piatră este rece şi străină de cele duhovniceşti. În prima paremie, care îi plăcea foarte mult Părintelui Sofronie, citim cum Prorocul Moise a adunat şaptezeci de barbaţi dintre bătrânii lui Israel, pentru ca Dumnezeu să trimită peste ei Duhul prorocirii. Iar Prorocul Iezechiel spune: „Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia!” Tocmai aceasta a făcut Domnul după învierea Sa din morţi: a suflat asupra sfinţilor Săi ucenici, zicând: „Luaţi Duh Sfânt.“ Acesta a fost de fapt preludiul Cincizecimii, pregătirea pentru plinătatea venirii Duhului Sfânt pe pământ, acea mare şi slăvită zi în care a luat naş­tere Biserica lui Hristos. Prorocul Ioil înfăţişează şi el ziua Cincizecimii ca pe o revărsare a Duhului Sfânt peste întreaga omenire: „Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul” şi „oricine va chema Numele Domnului se va izbăvi”.

Totuşi, nu toţi cei ce cheamă Numele Domnului se vor mântui, după cum ne aminteşte un alt cuvânt „greu” al Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri“– adică acela care împlineşte poruncile. Iar când Sfântul Duh, ca o suflare de vânt ce vine repede, Se sălăşluieşte în inima omului şi îi zdrobeşte împietrirea acolo, în inima adâncă, El va zugrăvi chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Ne va preschimba şi ne va curăţi inima, ca din străfundurile ei să putem chema Numele Domnului. Sfântul Apostol Pavel adevereşte că o astfel de chemare este mântuitoare atunci când izvorăşte dintr-o inimă curată, de aceea şi Duhul Sfânt pregăteşte inima omului prin umilinţă şi smerenie. Domnul doreşte cu ardoare ca noi să chemăm sfântul Său Nume cu vrednicie, în chip bineplăcut Lui, fiindcă astfel ne vom câştiga mântuirea.

Să ne oprim puţin asupra primei arătări a Duhului Sfânt pe pământ. La începutul făpturii, Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor ca o pasăre care îşi acoperă ouăle cu aripile şi le încălzeşte pentru ca din ele să se nască viață nouă. Duhul lui Dumnezeu adumbrea toată zidirea şi astfel a luat fiinţă întreaga lume. Ceva asemănător se petrece şi în inima omuluiatunci când cheamă neîncetat Numele Domnului, căci astfel atrage asupra sa darul Cincizecimii, iar Duhul lui Dumnezeu vine să-i adumbrească inima, zămislind într-însa o nouă viață. Aceasta este naşterea din nou pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu şi fără de care, după cuvântul Domnului, nu vom putea intra în Împărăţia Lui.

Rostind neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieşte-mă“, nu facem decât să stăruim în rugăciune in camara de sus a inimii, aşa cum au făcut şi Sfinţii Apostoli atunci când aşteptau venirea Mângâietorului pe Care li-L făgaduise Domnul. Petrecând necontenit înlăuntrul inimii, Duhul lui Dumnezeu vine în repetate rânduri şi ne umbreşte inima, îndepărtând rugina păcatului adunată acolo, până intr-însa odrăsleşte viaţa cea nouă. Marele Proroc Isaia arată că venirea Duhului mântuirii este precedată de durere, anume că Duhul Se zămisleşte mai întâi în frica şi în durerea inimii. Frângerea inimii, frica şi durerea ne sunt aşadar de neapărată trebuinţă, căci ele ne pregătesc pentru noua viaţă ce va începe atunci când inima ne va fi zguduită de o uriaşă explozie. Aceasta este naşterea din nou, iar omul, devenit acum duh, cade în mâinile Dumnezeului celui viu. Aşa cum sublinia Părintele Sofronie, dacă stăruim în această durere şi zdrobire a inimii, va veni ziua când inima ni se va preface toată într-un centru de lumină şi simţire duhovnicească.

Sfântul Apostol Pavel adevereşte şi el că inima înfrântă, inima ce arde de pocăinţă, deschide calea Duhului Care vine şi Se roagă în­lăuntrul ei cu suspine negrăite, strigând: „Avva, Părinte”. In felul acesta se pecetluieşte înfierea noastră ca fii liberi ai lui Dumnezeu sub harul legii Duhului. Trebuie să suferim cu răbdare durerea, „tăierea împrejur a inimii”, întrucât aceasta înseamnă a purta semnele Domnului Iisus, cum spune Apostolul în alt loc. Să răbdăm, aşadar, toate încercările până ce se va naşte în noi Duhul mântuirii, până ce durerea se va preface în harul plin de lumină al înfierii dumnezeieşti. Această tăiere împrejur a inimii este o mare binecuvân­tare. Ea începe cu prefacerea adâncă pe care a lucrat-o înlăuntrul nostru Taina Sfântului Botez, când, îmbrăcându-ne cu Hristos, am devenit purtători ai semnelor Lui. Şi această prefacere trebuie să continue până ce în noi nu mai rămâne nimic care să se împotrivească prezenţei Lui. Atunci purtăm pecetea poporului Său, căci aparţinem noului Israel, noii făpturi, care este Trupul lui Hristos.

Purtând în noi moartea Sa dătătoare de viaţă, ne facem părtaşi belşugului de viaţă veşnică ce izvorăşte din Învierea Lui. Tăierea împrejur a inimii aduce cu sine şi tăierea împrejur a cugetului, a limbii şi a tuturor celorlalte mădulare ale noastre. Nu numai că lepădăm de la noi vorbirea de rău şi judecarea aproapelui, ci în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem sau gândim adăugăm o fărâmă de iubire, până când ajungem la plină­tatea marii iubiri a lui Hristos, care devine moştenirea noastră veşnică.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2,4-5)”.Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)