Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste, rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el (I Ioan 4, 16). Predică la Duminica a XV-a după Rusalii

În Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie de azi, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat legiuitorului care L-a întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, că, toată Legea şi Proorocii se cuprind în dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul arată că Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste, rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el (I Ioan 4, 16).

Marele Apostol Pavel, vasul alegerii şi gura lui Hristos, arătînd că dragostea dumnezeiască este cea mai mare virtute, zice: Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13). În alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: Dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), şi legătura desăvîrşirii (Coloseni 3, 14). De-ar avea cineva toate darurile şi toate faptele bune, fără dragostea dumnezeiască nu are nimic bun şi nimic nu foloseşte fără iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-4). Deci, înţelegînd cît de mare este comoara cea nepreţuită a dragostei de Dumnezeu, în cele ce urmează vom vorbi cîte ceva despre această preasfîntă virtute. Mai întîi, să punem o întrebare: prin ce virtuţi cîştigă omul dragostea de Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu mărturii de la Sfinţii Părinţi, care zic: „Toate virtuţile ajută mintea omului să cîştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decît toate, rugăciunea cea curată, căci prin aceasta, mintea, zburînd către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sînt” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, op. cit. p. 39). La fel învaţă şi dumnezeiescul părinte Isaac Sirul care zice: „Dragostea se naşte din rugăciune”.

Dar trebuie să ştim că alta este dragostea de Dumnezeu ce se cîştigă prin rugăciunea cea curată, şi alta este dragostea de Dumnezeu, ca energie necreată şi ca dar de sus. Acest lucru îl arată Sfîntul Diadoh al Foticeii, zicînd: „Alta este dragostea sufletului şi alta este aceea ce vine în el de la Duhul Sfînt. Dragostea dintîi este moderată şi pusă în mişcare de voinţa noastră, atunci cînd vrem; de aceea este şi răpită uşor de duhurile cele necurate, cînd nu ţinem cu tărie la hotărîrea noastră. Cealaltă, aşa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încît toate părţile lui se lipesc de dulceaţa cea negrăită şi infinită, căci mintea umplîndu-se atunci de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care ţîşneşte dragostea şi bucuria” (Pr. D. Stăniloae, Teologia morală, vol. 3, 1981, p. 256). Aşadar, trebuie să înţelegem că în dragostea naturală este activ şi omul. Însă mai presus de această treaptă se află cea în care lucrează dragostea lui Dumnezeu prin rugăciune curată şi prin energie necreată dumnezeiască, ca dar al lui Dumnezeu.

Dar să ne punem o întrebare: prin ce cunoaşte omul că a ajuns la dragostea de Dumnezeu? La aceasta vă răspundem tot cu mărturii din Sfînta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Iată ce avem a zice. Creştinul care a dobîndit această preafericită şi nepreţuită virtute a dragostei de Dumnezeu, mai întîi are îndelungă răbdare, nu pizmuieşte, nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărîtă, nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Corinteni 13, 4-7). Cel care are dragoste dumnezeiască în inima lui, se poate cunoaşte şi după faptul că ajută altora în nevoile lor (II Corinteni 8, 24; Evrei 6, 10; 13, 16).

Acestea şi altele de acest fel sînt semnele omului care s-a învrednicit a dobîndi dragostea pentru Dumnezeu, după mărturia Sfintei Scripturi. Dar să zicem ceva în această privinţă şi din mărturiile Sfinţilor Părinţi. Iată ce zice Sfîntul Maxim Mărturisitorul despre cel ce are dragoste: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile încă necurăţite ale aproapelui”. Sfîntul Ioan Scărarul zice: „Dragostea de Dumnezeu îl face pe om să nu mai simtă nici plăcere de mîncare sau chiar să nu mai poftească a mînca; căci precum apa hrăneşte rădăcinile de sub pămînt ale plantei, aşa hrăneşte focul ceresc al dragostei de Dumnezeu, sufletele celor ce au dragostea Lui” (Filocalia IX, Cuv. XXX). Iarăşi Sfîntul Maxim Mărturisitorul zice: „Cel ce are mintea sa pironită în dragostea de Dumnezeu, dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul său, ca pe ceva strain” (Filocalia IX, Suta I-a).

Deci, fraţii mei, dacă Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată că dragostea nu face rău aproapelui (Romani 13, 10) şi ne învaţă să iubim pe aproapele ca pe noi înşine (Matei 5, 43-44), apoi acel ce pizmuieşte pe fratele şi se întristează de binele şi de sporirea lui şi se sileşte a defăima numele cel bun al fratelui său, îi întinde curse spre a-l vătăma, se va dovedi pe sine că este străin de dragostea lui Dumnezeu şi vinovat de osînda cea veşnică! Preabunul nostru Mîntuitor ne-a zis: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă (Matei 5, 44). Oare de ce ne-a poruncit El aceasta? Iată de ce! Ca să ne elibereze de ură, de întristare, de mînie şi de ţinerea de minte a răului. Apoi ca să ne învrednicească pe noi de cea mai mare avuţie care este dragostea desăvîrşită. Căci este cu neputinţă să o aibă pe aceasta, cel ce nu iubeşte pe toţi oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubeşte pe toţi oamenii la fel şi vrea ca toţi să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Să ne aducem aminte că mai întîi ne-a iubit cu desăvîrşită dragoste Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care pe Cruce fiind răstignit, S-a rugat Tatălui ceresc pentru iertarea celor ce Îl răstigniseră, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). La fel întîiul mucenic, apostol şi arhidiacon Ştefan, nu şi-a dat duhul pînă nu s-a rugat pentru cei ce îi sfărîmau capul cu pietre. Căci, urmînd pilda Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru care pătimea a zis: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea, a adormit (Fapte 7, 60). Această dumnezeiească dragoste a arătat-o şi marele prooroc Moise cînd poporul lui Israel a greşit înaintea lui Dumnezeu, închinîndu-se viţelului de aur. Căci voind Preadreptul Dumnezeu să piardă tot poporul, Moise a zis către Dumnezeu: Şi acum, de vrei să le ierţi lor păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta în care m-ai scris! (Ieşire 32, 32).

Aceeaşi dragoste dumnezeiască purta în sufletul său şi marele apostol al lui Hristos, Pavel, care răbdînd atîtea bătăi şi prigoane de la iudei, le dorea mîntuirea, încît voia să fie despărţit de Hristos, numai ei să fie mîntuiţi, căci iată ce zice: Adevăr zic vouă în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfînt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei cei de un neam cu mine după trup, care sînt israeliţii (Romani 9, 1-4). Dragostea de aproapele este a doua poruncă, asemenea cu cea dintîi, fiindcă se naşte din ea şi este nedespărţită de aceea. Că cel ce iubeşte pe Dumnezeu, după hotarele poruncii celei dintîi, acela de nevoie iubeşte şi pe aproapele său. Dar să ne întrebăm, cum trebuie să folosim dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele, spre a nu greşi înaintea Lui? La această întrebare mai întîi noi trebuie să ştim că dragostea de Dumnezeu nu are hotar, după cum nici Dumnezeu Cel iubit nu are hotar sau măsură.

Dragostea de aproapele, însă, trebuie să aibă măsură, căci dacă vom iubi pe aproapele fără măsura cuvenită, ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi ne poate aduce mare pagubă. De aceea trebuie să iubim pe aproapele numai în măsura în care nu ne depărtează de dragostea lui Dumnezeu, care zice: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău… (Matei 22, 37). Iar pentru dragostea către aproapele spune: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37), adică pe cît porţi grijă şi te sîrguieşti pentru tine, pe atît poartă grijă şi te sileşte şi pentru aproapele tău. De exemplu, dacă noi avem o rudenie tată, mamă, soră, frate sau prieten, care ne-ar îndemna să facem un păcat mare sau să călcăm legea lui Dumnezeu, şi am asculta de unul ca acesta făcînd fărădelege înaintea lui Dumnezeu, atunci vom primi osîndă veşnică, pentru că am iubit pe tată sau pe mamă, rudenie sau prieten mai mult decît pe Dumnezeu. De aceea nu mai putem fi ucenici ai lui Hristos şi ne facem vinovaţi de gheena focului, după cum a zis Domnul (Matei 18, 8-9).

Pr. Ilie (Cleopa)