Domnul, în marea Sa iubire, trimite încercarea pentru ca răbdarea noastră să se „maturizeze”

„Și nu ne duce pe noi în ispită.”(Luca 11, 4)

Cuvântul „ispită” are două sensuri. În Deuteronom 8, 2 se spune: „Domnul tău…să te încerce” în sensul în care „Dumnezeu l-a încercat pe Avraam” (Facere 22, 1). Încă de la începutul omenirii Dumnezeu i-a „încercat” pe oameni. Prima „încercare” a fost cea la care au fost supuși protopărinții noștri în rai, în privința cunoașterii pomului binelui și răului.

O altă semnificație capătă acest cuvânt când diavolul îl încearcă îl (ispitește) pe om, pentru a-l atrage spre păcat.

O asemenea încercare nu poate veni niciodată de la Dumnezeu și în această privință nu poate exista îndoială, fiindcă găsim în Scriptură: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: De la Dumnezeu sunt ispitit!, pentru că Dumnezeu e la adăpost de ispita răului și El în sine nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1, 13).

Dar când omul „este ispitit de propria sa poftă… când e tras și momit de ea” (Iacov 1, 14), aceasta demonstrează că el nu mai viețuiește în duhul lui Hristos, deoarece cei ce sunt ai lui Hristos „și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele!” (Galateni 5, 24).

Dar de îndată ce poporul lui Dumnezeu și-a trădat locul său de la picioarele Crucii, el s-a putut deda cu ușurință patimilor și poftelor. Atâta timp cât acestea sunt vii, supunerea noastră față de Duhul lui Dumnezeu nu este deplină.

În altă parte citim: „Fericit este omul care, fiind pus la încercare și ieșind cu bine din ea, va căpăta cununa pe care Domnul a făgăduit-o celor ce Îl iubesc pe El”

Domnul, în marea Sa iubire, trimite încercarea pentru ca răbdarea noastră să se „maturizeze”, să atingă desăvârșirea și, de aceea, „toată bucuria să v-o puneți în seamă, fraților, când dați de felurite ispite” (Iacov 1, 2), fiindcă „El însuși fiind încercat prin ceea ce a pătimit și celor ce sunt în încercări poate să le ajute” ( Evrei 2, 18).

În toate împrejurările, în relațiile cu apropiații noștri, chiar și în cele  mai mărunte probleme de viață, trebuie să ne rugăm să ne conducă și să ne țină de mâna Sa, păzindu-ne de tot răul. Vom fi în afara oricărei primejdii doar atunci când ne vom recunoaște permanenta noastră dependență de Dumnezeu. Vom fi puternici în neputința noastră, când vom căuta sprijin și putere în atotputernicia lui Dumnezeu.

Chiar dacă încercările (ispitele) ne vor împresura din toate părțile, să repetăm neîncetat aceasta cuvinte: „Și nu ne duce pe noi în ispită”, cunoscând că Domnul ține în mâinile Sale tot ce are legătură cu noi și că nu va îngădui să fim puși la încercare („ispitiți”) decât în măsura în care știe că vom putea suporta încercările și vom pune început fiecărui lucru bun din viață cu o rugăciune, în care să-i cerem ajutor.

Bibliografie: „Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu” – pp. 182 – 184