Probabil, însă, că cineva dintre cei care nu vor să se roage fierbinte şi cu sârguinţă ar putea să susţină că Dumnezeu a grăit aceste cuvinte, adică: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).
Dacă eu aş fi crezut corect că pentru mântuirea noastră este de ajuns doar rugăciunea, cineva ar fi putut să folosească în chip justificat cuvintele de mai sus. Deoarece, însă, cred că rugăciunea este capul bunătăţilor, şi temelia, şi rădăcina vieţii duhovniceşti, nimeni să nu folosească acele cuvinte ca pretext de trândăveală. Pentru că rugăciunea singură nu poate să mântuiască fără celelalte virtuţi, nici grija pentru săraci, nici bunătatea, nici orice altceva dintre cele alese, ci toate trebuie să existe împreună în sufletele noastre.
Dar rugăciunea constituie rădăcina şi temelia tuturor virtuţilor! Şi aşa cum părţile de jos ale corăbiilor, şi temeliile caselor trebuie să fie puternice, ca să susţină şi celelalte părţi, la fel şi rugăciunile trebuie să fie tari, ca să susţină viaţa noastră, căci fără ele n-am putea să facem nimic dintre lucrările care ne aduc mântuirea.
De aceea şi Pavel ne sileşte şi ne mişcă continuu inimile, zicându-ne: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 17-18). Şi în alt loc zice din nou: „Faceţi în toată vremea în Duhul tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 5,18).
În felul acesta primul dintre Apostoli ne cheamă mereu Ia rugăciuni prin multe glasuri dumnezeieşti. Aşadar, după ce am învăţat aceste lucruri de la el, trebuie să păşim continuu pe calea vieţii prin rugăciune, şi prin aceasta să ne însufleţim continuu cugetarea noastră. Pentru că toţi oamenii avem nevoie de rugăciune mai mult decât au copacii de apă. Fiindcă nici copacii nu pot să rodească dacă nu beau apă prin rădăcinile lor, nici noi n-am putea să ne desăvârşim în evlavie dacă nu ne adăpăm încontinuu cu rugăciunea. De aceea trebuie ca şi atunci când ne sculăm din pat, înainte să răsară soarele, să-I înălţăm rugăciune lui Dumnezeu şi când urmează să stăm la masă pentru mâncare, şi când trebuie să dormim. Astfel, în orice ceas trebuie să adresăm o rugăciune Domnului, după timpul zilei. Şi în perioada iernii, cea mai mare parte a nopţii s-o afierosim rugăciunii, şi să ne plecăm genunchii, fixându-ne în rugăciune cu multă teamă, şi prin slujirea lui Dumnezeu să ne considerăm pe noi înşine fericiţi.
Spune-mi, cum vei privi soarele când nu te rogi Celui Care trimite în ochii tăi lumina cea mai dulce? Cum te vei desfăta de mâncare la masă când nu te închini Celui Care ţi-a dat şi ţi-a oferit atâtea bunătăţi? Cu ce nădejdi vei petrece vremea nopţii? Ce vise aştepţi să întâlneşti noaptea, dacă nu te întăreşti pe tine însuţi prin rugăciuni şi mergi spre somn nepăzit? Vei rămâne neînsemnat şi vei fi stăpânit uşor de demonii cei vicleni care mereu ne dau târcoale, luând seama pe care dintre noi vor putea să-l! afle gol de rugăciune, ca să-l fure imediat. Dar dacă văd că suntem înconjuraţi şi păziţi de rugăciuni, se îndepărtează deîndată, aşa cum se îndepărtează tâlharii şi răufăcătorii când văd sabia atârnată de şold a soldatului.
Deci, dacă se întâmplă ca cineva să fie gol de rugăciune, este foarte căutat de demoni şi împins spre păcate, spre suferinţe, spre necazuri.
Prin urmare, toate acestea trebuie să ne înfricoşeze şi să ne facă mereu să ne întărim pe noi înşine prin rugăciuni şi prin cântări, ca Dumnezeu să ne miluiască pe toţi şi să ne facă vrednici de împărăţia cerurilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur. Rugăciunea, tăria și puterea sufletului. Vol. V, Editura Egumeniţa, 2015