După Nașterea Domnului și slăvita Înviere, o duminică era importantă pentru bunica Floarea. O Duminică ce o punea la drum. Cu gentuța de vinilin maro, în care avea te miri ce, își vizita cei șapte copii și cei 21 de nepoți, împânziți în vreo trei sate, ca să-și ceară iertare. „Dar bunică, nu avem de ce să te iertăm!” „Este Duminica iertării, poate am mai zis și eu ceva, nici voi nu ați fost cei mai cuminți, să mă iertați și Dumnezeu să ne ierte pe toți, că așa am primit de la părinții mei, în această zi”… Nu stătea mult, pentru că mai erau nepoți de „iertat”, iar pentru noi „iertarea” era un moment dulce… cu bunătăți!
O bătrână neputincioasă, lipsită de carte, dar nelipsită de la dumnezeiasca Liturghie, avea să ne învețe ce este iertarea. Chiar dacă era, de multe ori, o slujbă a buzelor, iertarea era foarte importantă în această Duminică pentru că, spunea ea, „începe un timp nou”.
„Iartă-mă” duce la Rai
„Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,14). Așa începe Evanghelia în Duminica Iertării, din pragul de jos al Postului Mare. Iertarea şi postul sunt două gesturi ale omului, prin care ne regăsim cu Dumnezeu. Iertarea şi postul sunt gesturi pe orizontală ale vieţii noastre, dar și gesturi care așează omul pe verticală, spre Dumnezeu. Mântuitorul Hristos vorbeşte despre iertarea pe care noi, oamenii, ne-o acordăm unii altora, ca fiind o condiţie pentru iertarea pe care o primim de la Dumnezeu.
Este clar! Nu putem trăi fără iertare. Când bătrânii vedeau un om agitat și zbuciumat, spuneau: „Dumnezeu să îl ierte”! Care este legătura dintre iertare și pacea noastră? Trăim vremuri în care a scăzut mult calitatea relaţiei dintre noi. În autobuz, la volan, la serviciu, în sânul familiei tindem să punem accentul pe „eu”. Ne blocăm în argumentele care ne justifică atitudinea faţă de ceilalţi. Parcă toată dreptatea este de partea noastră, aşteptând mereu să primim măcar atât cât oferim. Dar cum ar fi să iertăm, chiar dacă nu ni se cere iertare? Poate că doar atunci vor apărea cu adevărat pacea și liniștea din acel liturgic: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim…”
Importanța iertării pe care o conștientizăm zi de zi a făcut ca, în cadrul liturgic, iertarea să primeze. O simțim în aprinderea unei lumânări, a unei candele, în salutul firesc, dar mai ales în gesturile preotului. Nicio lucrare sfântă din cadrul dumnezeieștii Liturghii, nu se oficiază fără ca preotul să ceară iertarea comunității prezente în Biserică. Vecernia iertării – o rânduială liturgică aflată de secole în cultul Sfintei Biserici.
Dacă slujbele Bisericii sunt introduse de rugămintea preotului către popor, ca să fie iertat, există în cultul liturgic o slujbă specială „a iertării”. Mai exact, vecernia din Duminica izgonirii lui Adam din Rai sau a lăsatului sec de brânză. Săvârșită preponderant în cadrul în care a apărut, adică în mediul monahal din Egipt și Palestina secolului al VII-lea, dezvoltată în Studionul Constantinopolului, vecernia iertării revine și în comunitățile parohiale din Ortodoxia contemporană. De ce? Pentru că este un hotar, o delimitare liturgică, un moment în care se vede practic, pe viu, cum se naște o altă perioadă, un timp nou de pocăință și de întoarcere la Dumnezeu.
Vecernia iertării este o slujbă unică, un moment în care fastul liturgic de Marea Biserică din Constantinopol se întâlnește cu simplitatea slujbelor călugărești din pustiile Tebaidei și ale Iordanului. Slujba începe în mod solemn, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase, cântări vesele și pline de speranță, tonuri mișcătoare. După imnul „Lumină lină” și vohodul clericilor, începe cântarea prochimenului: „Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta; Când mă necăjesc degrab mă auzi! Ia aminte spre sufletul meu şi-l mântuieşte pe el”.
Simți că ceva se schimbă. În tine, în ființa ta, în tonul cântării, în biserică… încet, încet, luminile se sting, rămân doar candelele și lumânările. Este, poate, singura slujbă, cu excepția Utreniei Învierii, în care preotul își schimbă veșmintele în cadru solemn. Sunt dezbrăcate veșmintele luminoase și sunt îmbrăcate cele cernite, de culoare închisă. Nu doar veșmintele clericilor, ci și întreaga îmbrăcăminte a Sfântului Altar. Totul aduce aminte de pocăință, de smerenie, de renunțare la „eu”…
A început postul și o simțim liturgic… întuneric şi lumină. Se rostește pentru prima dată rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii: „Doamne și Stăpânul vieții mele…” Sfârșindu-se slujba, toți clericii vin în naos, așezându-se în ordinea ierarhică. Este tăcere, doar candelele străpung întunericul. Începând cu cel dintâi cleric, are loc „rânduiala iertării” – o icoană ce amintește și parcă pregătește spălarea picioarelor din Joia cea Mare. „Iartă-mă, frate, și Dumnezeu să ne ierte”, prevede tipicul.
Dacă această slujbă o vedem manifestată mai ales în mediul monahal, o simțim potrivită și pentru parohiile noastre. Am văzut comunități parohiale în care preotul, la sfârșitul acestei vecernii, scoate Sfânta Evanghelie în mijlocul Bisericii. Credincioșii o sărută, cerându-și mai întâi iertare de la preot și de la ceilalți credincioși, străjuiți doar de lumina sfeșnicelor și a candelelor. La urmă, părintele îmbrăcat în veșmintele cernite, face metanie până la pământ, cu fața spre credincioși și nu spre Sfântul Altar, cerându-le iertare.
Slujba iertării, o rânduială de veacuri a Sfintei Biserici, deschide un timp nou, o perioadă de pregătire spirituală înaintea sărbătorii Învierii Mântuitorului. Moment de înnoire duhovnicească, perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi a minţii, această vecernie specială ne amintește cât este de importată iertarea. Dacă am făcut cuiva rău, ne spunem că este de ajuns să-I cerem lui Dumnezeu iertare pentru fapta săvârșită. Însă, Dumnezeu ne cere mai mult.
Să cerem iertare de la oameni și să iertăm, chiar dacă nu ni se cere iertare. Știm. Nu este ușor să renunțăm la aparenta noastră superioritate, dar cum altfel ne putem pregăti inima de primirea Învierii Celui ce a iertat totul pe Cruce?
sursa:doxologia.ro