„Unde este Dumnezeu?”

Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh”[1] poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu – singurul lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai importante caracteristici ale libertăţii omului, care exprimă voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui Dumnezeu, Cel Care pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi în condiţiile pe care le-am arătat, Stareţul socotea că nimic nu era cu neputinţă. Însă el era considerat „cu lipsuri” sau exagerat de către cei care nu puteau ajunge la această măsură. Pentru orice situaţie ce părea grea sau complicată, Stareţul avea răspunsul gata: „Unde este Dumnezeu?”. Iar aceasta însemna, potrivit gândirii lui, că neapărat Dumnezeu va rezolva problema. Acest mod de a înfrunta lucrurile a fost principiul său de bază, principiu ce se sprijinea nu numai pe credinţa sa adâncă – care după Părinţi se numeşte „credinţa izvorâtă din contemplaţie” –, ci şi pe păzirea legii duhovniceşti, de care Stareţul legase toate cele în viaţa sa. Orice s-ar fi întâmplat, întotdeauna el judeca acel lucru în baza legii duhovniceşti. Gândea astfel mai ales despre problemele noastre personale, care ne preocupau.

La începutul şederii noastre alături de el, îi făceam de obicei vizite mai dese, pentru sfaturi şi îndrumare. Fireşte, fie că-i spuneam, fie că nu-i spuneam problemele care ne preocupau, el ne tâlcuia în amănunt sensul întâmplărilor, începând de la rezultate şi analizând cele ce le-au precedat, ba chiar şi atacul. Explica cu atâta precizie de unde, de ce şi cât, încât rămâneam uimiţi de marea importanţă pe care o dădea „legii duhului vieţii” (Romani 8, 2). Odată, când am făcut o greşeală (câte nu pricinuieşte lipsa de experienţă!), mi-a dat canon să fac o osteneală fără scop într-o călătorie lungă. Deoarece ştiam că nimic nu face fără motiv, nu am întrebat nimic, ci el însuşi mi-a spus: „Dacă împreună cu pocăinţa nu săvârşim şi o osteneală corespunzătoare, nu satisfacem judecata legii duhovniceşti şi se poate să ne vină ispita cu consecinţele ei necunoscute”.

Pot să spun că legea duhovnicească era temeiul şi criteriul în toate acţiunile noastre, atât în situaţiile generale cât şi cele particulare. Şi Avva Marcu spune: „Semnul cunoaşterii adevărate este răbdarea celor de întristare şi a nu învinovăţi pe oameni pentru propriile noastre nenorociri”[2].

Stareţul obişnuia, de asemenea, să se refere adeseori la însemnătatea ispitelor, atât ca totalitate cuprinzătoare a tuturor nenorocirilor cu care este încercată întreaga omenire, cât şi ca evenimente ce se petrec în viaţa fiecăruia. În temeiul legii duhovniceşti, el admitea intervenţiile pedepsitoare ale Proniei celei atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu drept metode potrivite pentru îndreptarea oamenilor, numindu-le ispite. Deşi cunoştea în profunzime importanţa folosului venit din ele şi repeta sentinţa din Pateric: „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mântui”[3] şi „cu neputinţă este să nu vină” (Luca 17, 12) ispitele, Stareţul vorbea amănunţit şi cu multă precizie despre cauzele şi prilejurile care provoacă [ispitele] şi ne învăţa să le evităm pe cât este cu putinţă. Centrul experienţei sale se afla în îndoita sa îndatorire, precum o numea el: pe de o parte, abordarea cu înţelepciune a pricinilor şi a prilejurilor, pentru a putea fi preîntâmpinate, iar pe de altă parte – ori de câte ori s-ar întâmpla –, bărbăteasca înfruntare a ispitelor cu credinţă şi cu nădejdea folosului ce vine din ele: „Ispitele care ne vin pe neaşteptate, spunea el, sunt din dumnezeiască iconomie; ne învaţă să fim iubitori de osteneală şi ne îndeamnă la pocăinţă fără să vrem”[4]. Şi iarăşi: „Necazurile care le vin oamenilor sunt născute din păcatele şi din relele lor”[5]. Cu aceste cuvinte, pururea-pomenitul ne aducea aminte de dascălul legii duhovniceşti, aşa cum îl numea pe Avva Marcu Ascetul.

În stadiul practic al vieţii în Hristos se ascunde taina cel mai greu de pătruns a vieţii omeneşti. Două atracţii uriaşe, unite în om, pricinuiesc crâncena şi necontenita luptă dinlăuntrul lui, şi fiecare dintre ele îl atrage către ea cu furie, ca să îl cucerească. Două iubiri, ce stau una împotriva celeilalte şi sunt întoarse fiecare în direcţie opusă, constituie imboldul celor două atracţii: dragostea cea către Dumnezeu şi dragostea lumii acesteia. Victima, omul, nu este totdeauna în măsură să deosebească întru cunoştinţă ceea ce doreşte şi, din această pricină, rezultă anumite consecinţe. Aceste mijloace, prilejuri şi pricini ce duc la trezirea celor care sunt încurcaţi în aceste atracţii, se numesc ispite. Să le descriem? Dar „număra-voi pe dânşii, spune Psalmistul, şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi” (Psalmi 138, 18).

Ceva însă, fie şi puţin, trebuie să dezvăluim din experienţele Stareţului, care avea darul să cerceteze ispitele cu un discernământ deosebit de fin.

În general, el considera că „orice ispită e folositoare” (Iacov 1, 2), dar mai multă atenţie dădea explicării ispitelor trândăviei şi trufiei, pe care le numea zdrobitoare. Dumnezeu, desigur, vrea şi cheamă pe toţi să-L urmeze, dar nu toţi primesc chemarea Sa. Însă cei care au primit această chemare sunt încercaţi aspru, în măsura în care Acela rânduieşte şi potrivit cu cunoaşterea pe care le-a hărăzit-o. Duşmanul care unelteşte împotriva celor chemaţi de Dumnezeu este dragostea pentru lume, care zace sub „puterea celui viclean” (I Ioan 5, 19). Această dragoste, cu viclenie şi cu făţărnicie, reuşeşte să-i înşele pe unii, iar celor care nu sunt întăriţi în nepătimire, cu o silă făţişă, încearcă să le înăbuşe buna intenţie. Sila de neîndurat a „prefacerilor” pricinuite de acest vecin răutăcios al nostru nu lasă neschimbate nici intenţia, nici începutul cel bun.

Multe sunt cauzele (şi ele sunt cunoscute în amănunt de Sfinţii noştri Părinţi) care pricinuiesc prefacerile, fie fireşti, venite din nevoile noastre nevinovate, fie dobândite din patimi şi de la diavoli. Dar fie că provin dintr-un motiv, fie din altul, important este să știm că ele uneltesc împotriva bunei noastre intenţii.

În această neîncetată luptă stăruie permanent ispitele. Nimeni dintre cei care înoată pe marea mult învolburată a acestei vieţi nu rămâne în afara luptei cu ele. Lipsa de experienţă, neştiinţa, slăbiciunea, greutatea trupului de lut, trecutul petrecut în răutăţi, patimile şi, mai presus de toate acestea, diavolul, schimbă şi nimicesc intenţia cea dreaptă şi fac nefolositor scopul cel bun. „Dar văd în mădularele mele o altă lege” (Romani 7, 23), care este „cugetul inimii omului ce se pleacă spre rău din tinereţile lui” (Facerea 8, 21), şi care îl moleşeşte pe cel care a apucat pe calea cea bună deschisă de chemarea lui Dumnezeu şi de nobleţea intenţiei. În această situaţie, nu rămâne alt mijloc pentru deşteptare şi îndemn decât pedepsele pedagogice care sunt şi se numesc ispite.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 114-117)