Nașterea Domnului e văzută ca o imensă, luminoasă sărbătoare. Momentele grele, precum anevoioasa călătorie a Sfintei Fecioare, inospitalitatea orășelului de baștină în care ea devenise o străină, porțile închise ale hanului, singurătatea peșterii, nașterea tainică, reacția lui Irod, pribegia egipteană, toate acestea au pălit, copleșite de certitudinea că, prin ceea ce s-a petrecut în Betleem, Însuși Dumnezeu S-a întrupat în persoana Fiului Său pe care-L născuse mai ’nainte de toți vecii, făcând aceasta numai și numai din iubire pentru noi, oamenii, și pentru propria noastră mântuire. Umbrele s-au destrămat, bucuria a năpădit universul, totul e transfigurat: peștera a devenit cer, ieslea s-a prefăcut în leagăn, pântecul Fecioarei e tron de heruvimi. Toată această revărsare de lumină adie și prin colindele noastre. La nașterea Mântuitorului
îngerii cântau,
Păstorii fluierau,
Magii se-nchinau,
Toți se bucurau.
Natura însăși se poartă cu mare gingășie față de Dumnezeiescul Prunc, ocrotindu-L de intemperii:
Vântu-L bate,
Nu-L răzbate,
Neaua ninge,
Nu-L atinge.
Valeriu Anania, Cartea deschisa a Împărăției. De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii, Ed. Polirom, Iași, 2011