Sfântul Teofan Zăvorâtul – Vindecarea orbului din Ierihon

Vă voi aminti o istorisire evanghelică aducătoare de mângâiere. Domnul Se apropie de Ierihon. Acolo, lângă drum, şedea un orb. Auzind ca Domnul este aproape, el a început să strige: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! (Lc. 18, 38). Ceilalţi voiau să îl oprească, însă el, de neoprit datorită credinţei sale puternice, striga: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Domnul a luat aminte la strigarea lui şi l-a vindecat.

Bine să-L cuvântăm pe Domnul, Care a luat aminte la strigarea orbului, dar să-l fericim şi pe orb, care n-a încetat să strige către El după ajutor. Şi iată, fraţilor, o pildă de mântuire pentru noi, o pildă a felului în care sufletul se izbăveşte de orbirea duhovnicească, de întunericul păcatului şi de toate lanţurile iubirii de lume şi iubi­rii de patimi care îl leagă. Sufletul caută şi striga, dar până ce nu-i vine Domnul în ajutor nu i se deschid ochii şi lanţurile lui nu cad. Fără Mine, zice Domnul, nimic nu veţi putea face (In 15, 5). Creştinul poate totul, însă numai în Domnul, Care îl întăreşte (Filip. 4,13), pentru că harul venind, lucrează în el şi a voi, şi a săvârşi, dupa a lui bunăvoinţă (Filip. 2,13).

Să nu vă speriaţi când auziţi că recăpatarea vederii duhovniceşti şi eliberarea de lanţurile lumii şi păcatului sau, totuna, întoarcerea deplina a inimii către Domnul, este lucrul harului, în ideea că asta ar fi departe de noi… Dimpotrivă, bucuraţi-vă de asta, pentru că este de la Domnul, este aproape, precum şi Domnul însuşi e Dumnezeu apropiat de toţi, iar nu depărtat. De la Domnul totul ne este pururea pregătit – trebuie doar sa adăugăm ceea ce ţine de noi.

De la noi se aşteaptă dorinţa fierbinte, cautarea şi silirea de sine spre ruperea de toate impătimirile şi spre întoarcerea către Domnul. Dar să nu creadă cineva că atunci când toate acestea sunt în el a ajuns deja la tot ce caută. Nu, el când toate acestea sunt, trebuie sa aştepte ca harul dumnezeiesc, venind, să săvârşească in fapt şi ruperea, şi întoarcerea. Cel înlănţuit doreste cu osârdie libertatea, o caută şi se străduie s-o primească… Dar tot în lanţuri se află, până ce va veni cel ce are stăpânire să îl dezlege şi îl va dezlega. La fel se întâmplă şi în noi… Cu lanţuri puternice ne-a legat vrăjmaşul prin patimi si prin lume. Când ajungem să ne dăm seama de această robie a noastră şi simţim cât de nesuferită si de pierzătoare este starea aceasta, începem sa dorim libertatea, s-o căutăm şi să ne dam toata silinţa ca s-o primim; cu toate acestea însă ramanem în lanţuri până ce va veni Domnul Cel tare, il va lega, precum Insuşi a zis, pe cel ce ne ţine in lanţuri, ne va dezlega şi ne va da drumul în libertate (Lc. 11,21-22). Iată un pom care e înfipt în pamânt prin multe rădăcini, care pătrund adânc in acesta. Dacă el ar dori libertatea, n-ar putea s-o primească altfel decât dacă o mână puternica apropiindu-se, l-ar smulge din sanurile pământului. Adânc am prins rădăcini numeroase in lume şi în obiceiurile acesteia… Chiar dacă am simţit cât de greu şi de pierzător este acest lucru, nu ne putem smulge până ce nu ne va smulge Dumnezeu Insuşi, până ce Dumnezeu, venind, nu ne va izbăvi de stăpânirea aceasta întunecată si ne va pune înainte întru Impărăţia Fiului iubirii Sale (Col. 1,13).

Poate va spune cineva: „Dar ce anume sunt dator să fac ca să mă învrednicesc de un asemenea har?” Doreşti să te rupi de lume şi să fii una cu Hristos? Mai întâi de toate, adaugă la această dorinţă toată sinceritatea şi puterea, pe cât depinde de tine asta, şi totodată să începi să cauţi harul fără să te cruţi.

Unde să-l cauţi? In toate cele unde I-a plăcut Domnului să-l ascundă pen­tru noi ca în nişte vase… Adică în toată întocmirea Sfintei noastre Biserici şi în toate rânduielile ei, iar mai ales în Sfintele Taine ale Mărturisirii şi Sfintei Impărtăşanii. De asta să mergi la biserică de câte ori ai putinţa, să te rogi acasă cu osârdie, sa citeşti cărţile sfinte, să porţi discuţii duhovniceşti cu cine poţi, să iei asupra ta o nevoinţă oarecare (cum ar fi postul, privegherea, insingurarea, ostenelile ajutorării aproapelui), să nu te impraştii, să nu te agiţi în deşert, să nu cauţi slava deşartă şi laude omeneşti; să te însingurezi in tine însuti şi să cazi la Domnul în inima ta; iar mai cu seamă să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cu Sfintele lui Hristos Taine precum se cuvine. Asa să cauţi, şi vei afla, precum a făgăduit Domnul (Mt. 7, 7). Aşa să baţi, şi ţi se va deschide (Mt 7, 7). Totul e de la Domnul, însă primesc acestea toate numai cei care cu tărie, fără să se cruţe, caută… Chiar dacă este greu, le dă mângâiere incredinţarea că vor găsi fără îndoială… Va veni in cele din urmă harul, şi atunci sufletul, ca o pasare scăpată din colivie, va începe să zboare liber pe tărâmul împărăţiei lui Hristos.

Numai să nu te leneveşti a căuta, şi a cauta tocmai acolo unde poţi să afli, adică în Biserica si în rânduiala bisericească. Rău fac cei care Il caută, chipurile, pe Domnul, însă de Sfânta Biserică a lui Dumnezeu şi de tot ce este bisericesc se înstrăinează ori se ţin de ea doar în parte, ca la nimereală, fără încredinţarea că este neaparată nevoie de această rânduiala a vieţii. Nu, nu-L vei afla pe Domnul şi nu vei afla harul Lui în afara Bisericii! In afara Bisericii este lumea, împaraţia vrăjmaşului lui Hristos şi al nostru… Acolo se agoniseşte pierzarea, iar nu harul mântuitor… Pe când Biserica lui Dumnezeu, fiind preaplina de har toată şi în toate părţile sale, este vas al harului sau sumă de vase ale acestuia.

Aţi auzit de electricitate, nu-i aşa? Când se umple cu ea un lucru, lucrul acela devine reci­pient al electricităţii, şi când se atinge cineva de el iese o scânteie, care îl loveşte pe acela în deget sau în partea cu care s-a atins de el. Iată, ca si cum cineva ar construi o întreagă casă plină de electricitate şi după aceea ar umple cu electricitatea fiecare lucru din casă, aşa încât cine intră, ori de ce s-ar atinge, ar primi o lovitură de la scânteia electrică, aşa a rânduit Dumnezeu Biserica: a umplut-o de har pe toată şi tot ce este în ea, aşa încât cei ce caută prin toate cele biseri­ceşti să îl poată primi. Pe unul îl întoarce cuvântul, pe altul – cântarea, pe altul – icoana, pe altul cu sfinţitele ritualuri… unul este impresionat de ceva mare, altul – de ceva mic, însă în toate cazu­rile lucrarea e una singură: iese ca o lovitură, iz­beşte inima, şi ea devine din clipa aceea alta, pri­meşte ca un fel de arvună sau de zălog, în urma căruia, rupându-se de lume, începe să trăiască numai în Domnul. Aşadar, dacă doreşti să ne rupem de lume şi să fim numai cu Hristos, să o faci cu sinceritate şi, fără să te cruţi, începe să cauţi, umblând întru toate rânduielile şi aşezămintele Sfintei Biserici, sub aceşti nori, ca să zic aşa, care cuprind apa harului – şi vei afla. Va veni clipa când Dumnezeu îţi va deschide ochii, te va lua ca de mână din stăpânirea întunericului şi te va infătişa întru împărăţia Fiului iubirii Sale.

Dacă lungă sau scurtă va fi căutarea aceasta, nu e treaba noastră să hotărâm. Există un ochi care supraveghează osteneala ta şi care aşteaptă cu nerăbdare clipa când te vei înălţa, în cele din urmă, la starea în care el va putea sa actioneze deplin asupra ta. In natură, electricitatea nu acţionează asupra oricărui corp, ci doar asupra celor care sunt predispuse la aceasta; si în lumea duhovnicească, până ce nu se vor forma în duhul nostru dispoziţiile necesare pentru primirea harului, acesta nu se revarsă în el, ca să nu fie revărsat în deşert. Precum am amintit, piedica principală este lipsa noastră de sinceritate faţă de adevărul pe care l-am cunoscut. Stim că lumea este incompatibilă cu Hristos, şi totusi, având de gând să purcedem pe calea urmării lui Hristos sau chiar şi după ce am purces pe ea, ne pare rău după câteva lucruri şi împătimiri si le târâm după noi, parcă în necazul nestrămutatei hotărâri a Domnului potrivit căreia nu putem sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei (Mt. 6, 24).

Domnul vede inima noastră ba în iubirea de lume, ba în iubirea de Dumnezeu, adică pe jumătate lumească şi pe jumătate creştinească, şi nu i Se incredinţează pe Sine, nici nu-i încredinţeaza harul Său, după cum gospodarul ce vede bine nu se apucă să verse apă sau altceva într-un vas cu găuri. Nu! Trebuie să ne rupem pe de-a-ntregul de lume cu inima şi să fim ca nişte străini in ea, chiar dacă uneori nevoia ne sileşte să luăm parte în mod exterior la lucrurile lumeşti. Domnul aşteaptă tocmai acest dezgust faţă de lume, si chiar El Se grăbeşte să îl producă în noi prin inraurirea dumnezeieştii Sale mile în inimă, ca mai apoi să ne umple cu Sine Insuşi. Dar fără noi nu il va produce. Noi înşine trebuie să dorim neiubirea şi dezgustul faţă de lume şi să ne silim ca­tre acestea.

Iată cu ce poate fi comparată împărăţia lui Dumnezeu: închipuiţi-vă o vale întinsă, plină cu fel de fel de vegetaţie. In mijlocul ei se află o ca­sa foarte frumoasă, în care se află un prinţ de o frumuseţe, inteligenţă, putere şi bogăţie de nedescris… De la casă pleacă aidoma unor raze că­rări, care cu cât se depărtează mai mult de casă, cu atât se întretaie şi se împletesc între ele. Şi totuşi, în pofida acestei împletiri, toate pot du­ce la casă, adică nu sunt căi ce duc în rătăcire. Dar la hotarele văii încep cărări care se împle­tesc cu cărări străine, ce duc nu la casă, ci îndă­răt, dincolo de hotarele acestei fericite văi împă­răteşti. Pe toate cărările merg o mulţime de oa­meni. Toţi merg la prinţ, care le făgăduieşte celor care ajung la el veşnică prăznuire împreună cu el în casă, ale cărei sălaşuri sunt nenumărate şi a cărei desfătare este nemăsurată. Prinţul îi vede pe toţi cei care merg şi toate ostenelile pe care le poartă fiecare pe drum, însă pe el încep să-l vadă şi să îl simtă doar cei care purced pe cărările neîmpletite cu căi străine… şi cu cât se apropie de casă, cu atât mai limpede îl văd pe prinţ, pâ­nă când, în cele din urmă, chipul acestuia se întipăreşte în ei în aşa măsură, că se topesc cu totul într-însul, uitând de sine, pentru că el este pe de-a-ntregul dulceaţă şi desfătare. Iar cei ce umblă pe căi amestecate ştiu că prinţul există, dar nu îl văd, îl doresc, însă nu îl gustă, îl caută, dar nu-l dobândesc. La ei ajunge, dimpotrivă, zarva petrecerilor din împărăţia vrăjmaşă prinţului şi le cucereşte atenţia – şi ei, mergând nimeresc ba pe calea prinţului, ba pe calea vrăjmaşului, şi o iau ba spre casa lui, ba tocmai dimpotrivă. Din­tre aceştia unii, după ce au mers puţin, se abat cu totul în stăpânirile vrăjmaşului; alţii, înain­tând puţin cât puţin, ajung pe căi neamestecate şi tind spre casa prinţului, alţii nici la vrăjmaş nu vor, dar nici spre casă nu se grăbesc, ci şi-au pus în gând, pare-se, să hoinărească până la sfârşitul vieţii, părând ai prinţului şi nefiind ai lui de fapt. Cei care, trecând de cărările amestecate, păşesc pe cele neamestecate, se întâlnesc pentru prima dată cu ochii cei luminoşi ai prinţului, din care intră în inima lor focul nesăţios al năzuinţei de a înainta cu repeziciune. Atunci se curmă farme­cul chemărilor vrăjmaşului…

Nu găsesc că e de cuviinţă să explic pe larg comparaţia aceasta; fără îndoială, ea vă este pe înţeles. Fericiţi cei ce au trecut de căile amestecate! Aceştia sunt cei ce s-au rupt cu desăvârşire de lume. Iar cei ce merg pe căi amestecate pot fi şi fericiţi, şi nefericiţi. Cei ce rătăcesc pe cărările acelea sunt cei ce încă nu s-au rupt cu totul de lu­me şi rămân aici, fie pentru că trec prin perioada acestei ruperi, care cere vreme şi nu se săvârşeş­te la toţi dintr-o dată, fie pentru că din vicleană autocompătimire nu vor să se despartă de lume cu totul, ci chibzuiesc cum să facă în aşa fel ca şi de lume să se îndulcească, şi nici de partea lui Hristos să nu se lipsească. Pe aceştia din urmă îi aşteaptă soarta jalnică a celor pe care Domnul îi ameninţă cu judecata nu eşti nici cald, nici rece (Apoc. 3, 15). Iar celor dintâi trebuie să le spu­nem:

„De ce tot pierdeţi vremea alergând după năluci? Păşiţi mai cu îndrăzneală pe calea lepădării de sine. Prinţul deja vă vede şi vă doreşte. Treceţi de aceste căi amestecate, purcedeţi pe ce­le neamestecate. Acolo, ochii voştri se vor întâl­ni cu ochii prinţului… Din aceştia va cădea foc în inima voastră şi o va înflăcăra cu dragoste şi râv­nă atotîndestulătoare pentru a merge la casa lui fără a şti de odihnă şi oboseală…”

Şi iată că am ajuns din nou la aceeaşi încheie­re ca prima dată, şi anume că trebuie să ne lepă­dăm cu totul de lume şi de tot ce este lumesc, ca să fim cu Hristos.

Incepeţi, deci, fraţilor, aşa să alergaţi, ca să şi ajungeţi (I Cor. 9, 24). Domnul să binecuvânte­ze întreprinderea voastră şi să vă fie priincios în ostenelile voastre cele după puterea fiecăruia! Amin!

Din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Stiinta rugaciunii”, Editura Sophia, 2008