Sfântul Siluan Athonitul – mărturii

“In copilărie sufletului meu îi plăcea să cugete cum s-a înălţat Domnul la ceruri pe nori şi cum au văzut această înălţare Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii Apostoli. Când am pierdut harul lui Dumnezeu (în anii tinereţii mele), sufletul meu s-a sălbăticit şi a căzut în robia păcatelor şi arareori îmi mai aduceam aminte de înălţarea Domnului. Apoi însă, sufletul meu şi-a cunoscut păcatele lui şi am fost cuprins de mare mâhnire pentru că am întristat pe Domnul şi mi-am pierdut îndrăzneala la Dumnezeu şi la Maica lui Dumnezeu; îmi era scârbă de păcatele mele şi am luat hotărârea de a intra în mănăstire ca să mă rog lui Dumnezeu pentru ca Domnul Cel Milostiv să-mi ierte pă­catele mele.

După încheierea serviciului militar am venit în mănăstire şi curând după aceasta m-au năpădit gândurile şi ele mă alungau din nou în lume să mă căsătoresc; dar mi-am spus cu hotărâre în suflet:„Voi muri aici pentru păcatele mele”.Şi m-am apucat să mă rog cu tărie ca Domnul să-mi ierte mulţimea păcatelor mele. După o vreme m-a năpădit duhul deznădejdii: mi se părea că Dumnezeu m-a lepădat cu totul şi nu este mântu­ire pentru mine, ci în suflet se vede limpede o pieire veş­nică.ţeam în suflet că Dumnezeu este nemilostiv şi neînduplecat.ă stare a durat un ceas sau ceva mai mult.acesta era atât de copleşitor şi chinuitor, că este înspăimântător şi numai să-mi aduc aminte de el. Sufletul n-are putere să-l îndure multă vreme. în aceste minute poţi să pieri pentru vecie. Domnul Cel Milostiv a îngăduit ca duhul răului să ducă o astfel de luptă cu sufle­tul meu. A trecut puţin timp; m-am dus la biserică pentru vecer­nie şi, privind la icoana Domnului, am spus: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcă­tosul!”

Şi o dată cu aceste cuvinte, am văzut în locul icoanei pe Domnul viu şi harul Sfântului Duh a umplut sufletul meu şi tot trupul meu.Şi aşa am cunoscut prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos este Dumnezeu şi am fost cuprins de dorinţa dulce de a suferi pentru Hristos.

***

Din clipa în care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu e atras spre El şi nimic nu mă mai veseleşte pe pă­mânt.mea veselie este Dumnezeu. El e fericirea mea, El e puterea mea, El e înţelepciunea mea, El e bogătia mea.

***

Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să înţelegem iubirea Ta. Prin tâlharul de pe cruce şifiul cel risipitor Dom­nul ne-a arătatvine El cu iubire în întâmpinarea păcătosului care se căieşte.spune că„tatăl l-a văzut de departe şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” [Lc. 15, 20],i-a făcut nici un reproş,a junghiat viţelul cel gras şi a poruncit ca toţi să se vese­lească.şa este mila şi iubirea lui Dumnezeu.omului păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui.

***

[…]Slavă, Doamne, milostivirii Tale! Tu ai dat sufletului să cunoască cât de mult iubeşti zidirea Ta şi sufletul cu­noaşte pe Stăpânul şi Făcătorul său. Domnul a dat sufletului omului o cunoaştere îndeajunsă a Lui, şi sufletul s-a îndrăgostit de Făcătorul lui şi se bucură foarte. „Milostiv este Domnul nostru”. Şi la acest cuvânt orice gând încetează. Sufletul este copleşit de Stăpânul. El îi dă odihna şi, prin Dumnezeu (rămânând în El), sufletul uită pământul şi iubeşte numai pe Domnul şi nu-şi află odihna în nimic decât numai în Ziditorul lui, dar din când în când varsă lacrimi fierbinţi: „De ce am întristat pe Dumnezeul Cel atât de milostiv?”

***

Domnul a chemat sufletul păcătos la pocăinţă, şi el s-a întors la Domnul iar El l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui.

Şi sufletul omului a cunoscut pe Dumnezeu, un Dumnezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi s-a îndrăgostit de El până la sfârşit, se avântă spre El nesăturat după mulţimea dogorii iubirii şi nu-L poate uita, pentru că această dogoa­re a iubirii pentru Domnul nu lasă sufletul să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă. Si dacă harul se împuţinează în suflet, nu ştiu cu ce să asemăn atunci plânsul sufletului; o, cum cere iarăşi de la Domnul harul pe care l-a gustat.

***

E o minune pentru mine că Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea căzută. Unii cad în deznădejde, so­cotind că Domnul nu le va ierta păcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrăjmaşul.e atât de milostiv, că nu putem pricepe aceasta. Cel al cărui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela ştie cum iubeşte Domnul pe om.când sufletul pierde această iubire, atunci se întristează şi tânjeşte şi mintea lui nu vrea să se oprească, ci caută un asemenea Dumnezeu.

***

[…]Sufletul a învățat de la Domnul smerenia. Domnul mi S-a arătat într-un chip neînțeles şi a îndulcit sufle­tul meu cu iubirea Lui, dar apoi S-a ascuns, şi acum sunt atras spre El ziua şi noaptea. Păstor bun şi milostiv, El m-a căutat pe mine, oaia Sa rănită de lupi, şi i-a alungat. Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de omul pă­cătos şi scriu adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, că noi toţi păcătoşii ne vom mântui şi nici un suflet nu va pieri dacă se pocăieşte, pentru că nici un cuvânt nu poate descrie cât de bun este după fire Domnul.

Intoarce-te, suflete, la Domnul şi spune:„Doamne, iartă-mă!”şigândi că Domnul nu iartă: mila Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte degrabă. Aşa învaţă Du­hul Sfânt în Biserica noastră. Domnul este iubire. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”, zice Scriptura [Ps 33,9].meu a gustat această bunătate a Domnului, şi duhul meu se avântă spre Dumnezeu nesăturat ziua şi noaptea. Incep să scriu despre iubirea lui Dumnezeu şi nu mă pot sătura de aceasta, pentru că amintirea Dumnezeului Celui Atotputernic înrobeşte sufletul meu.

***

Din Duhul Sfânt iese iubirea şi fără această iubire nimeni nu poate gândi despre Dumnezeu aşa cum se cu­vine. Duhul Sfânt este cunoscută iubirea lui Dumne­zeu pentru noi, pe care Domnul o revarsă peste robii Săi, ca ei să se roage pentru norod. Şi n-aş fi ştiut aceasta dacă nu m-ar fi învăţat harul. Să nu credeţi că aş fi într-un ma­re har sau că sunt în înşelare. Nu. Am cunoscut doar harul în desăvârşirea lui, dar trăiesc mai rău decât ultimul şi cel mai întunecat bărbat. Sunt schimonah, dar sunt nevrednic de această stare. Doresc decât să mă mântuiesc, nevoinţe nu am nici unele. Dar Domnul mi-a dat să gust harul Duhului Sfânt, Care a învăţat sufletul meu să cunoască calea lui Dumnezeu ce duce în împărăţia cerurilor.

***

Sunt mâhnit că nu trăiesc drept, dar nu pot mai mult. Ştiu că sunt sărac la minte, că am puţină carte şi sunt şi păcătos, dar Domnul iubeşte şi pe unii ca aceştia, şi de aceea sufletul meu e atras din toate puterile lui să lucreze pentru El. O, cât de mare este mila lui Dumnezeu! Sunt un om atât de ticălos şi rău, dar Domnul mă iubeşte atât de mult. El este însăşi Iubirea şi pe toţi îi iubeşte aşa şi-i cheamă cu milostivire la El: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”[Mt 11, 28]. Această odih­nă în Duhul Sfânt sufletul o primeşte pentru pocăinţă. Suntem acum ultimii monahi. Chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate,în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oamenii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina….

Cine nu se nevoieşte, cine nu se căieşte sincer, acela nu cunoaşte, nu simte harul. Dar Domnul a dat cu milostivire oamenilor pocăinţa şi cei ce se pocăiesc se mântuiesc toţi fără excepţie.

***

Domnul ne iubeşte nesfârşit de mult. Se vede din Sfânta Scriptură şi din experienţa personală. Sufletul meu păcătuieşte cu gândul ziua şi noaptea, dar de cum spun: „Iartă-mă, Doamne, căci sunt tare neputincios, şi dă-mi pacea Ta pe care o dai robilor Tăi!”, sufletul îşi gă­seşte numaidecât pacea.

Sursa: Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii si iadul smereniei, Deisis, Sibiu, 2001